O confruntare pe muzică veche

Martorul – 24

Am uitat de foile astea.

Privesc mâzgălelile dezornodonate cu creionul şi mi-e greu să cred că sunt ale mele. Ar trebui să duc totul la capăt, dar nu ştiu dacă am să mai pot continua. Dacă urci într-o căruţă, oricât de anevoios ar înainta caii sau măgarii înhămaţi, năduşiţi de arşiţă, cu pulpele palpitând de efort şi potcoavele tocite în bolovăniş, e mai bine să ajungi la capătul drumului, unde vei găsi un loc umbros pentru ei şi pentru trupul tău înţepenit de încordarea aşteptării. Ştiu bine asta. Am uitat de foile îngălbenite pentru că o ploaie de întâmplări, aproape fără înţeles, a căzut peste mine. De fapt, n-am uitat, pentru că tot timpul gândul mi-a fost la ce s-a petrecut şi cum vreau eu să spun totul. Are vreun rost să continuu aceste pagini? Am vrut să spun ce s-a petrecut pentru că îi uram. M-au bătut şi m-au batjocorit, îi uram şi voiam să fie pedepsiţi pentru focul acela şi pentru ce cred că s-a petrecut mai înainte. Dar nu mai sunt sigur de ce anume s-a întâmplat. Uneori aproape cred că s-au petrecut doar în mintea mea sau eu am adăugat cu mintea mea sensuri care nu existaseră. Atunci, ce rost are să continuu cu înşiruirea acestor mâzgăleli? Nimic din simţămintele mele nu s-a alterat, îi urăsc şi acum, dar nu ştiu dacă mai vreau să fie pedepsiţi, pur şi simplu pentru că vreau să fie pedepsiţi sau pentru că m-au bătut. E ceva care mă surprinde, până acum puţin îmi păsa de cât rău sau de cât bine fac altora. Aproape îmi este indiferent ce se va întâmpla cu ei sau ce vor face. Să mă fi schimbat? Nu vreau să mă gândesc la asta, m-am simţit prea bine până acum în pielea mea. Dar m-am simţit cu adevărat bine? Mai e ceva şi mai de neînţeles. Un gând mă roade mereu de la un timp, dacă nu am şi eu vreo vină. Eu ştiu că n-am, dar dacă gestul meu sau mimica mea au fost înţelese anapoda, şi o fi fost cu adevărat o fată proastă, am şi eu o vină, nu ca a lor, dar nu departe de a lor. Mă încurc în gândurile mele, cum să spun cât de mult mă încurc? Nu mai am liniştea sau prilejul să mă gândesc la mine însumi. Ce aş descoperi? Ca să pricep şi eu ce a fost sau măcar să scap de gândurile astea, trebuie să spun cuiva până la urmă.

Mă doare mereu mai des capul. Vreau să fiu singur, şi când nu pot fi singur, nu ştiu cum să mă ascund. Îşi dau seama? Îmi pierd auzul şi mă pierd cu totul un timp. Mă sperii doar rar, dar îmi rămâne mereu acea teamă că am să mă sufoc, acum, de această dată. Abia îmi stăpânesc panica. Dacă nu e nimeni în jur, mă ghemuiesc, îmi prind capul în mâini şi e ca şi cum m-aş pregăti să ies din lumea asta, habar n-am încotro. Mi-e frică de ce e dincolo, dacă e ceva dincolo. Mi-e tare frică. Dar atunci când mă ghemuiesc cu capul în mâini, am impresia, mereu am impresia că se apropie de mine ceva ca un fâlfâit de aripi. Odată, fiind afară, am ridicat privirea, dar nu era nicio pasăre, de atunci ştiu că totul se petrece numai sub fruntea mea, pentru că abia mi-am prins-o din nou în mâini şi fâlfâitul a plutit peste mine, amintindu-mi de ceva ştiut. Mintea mea începe să scormone acea amintire, dar nu dau decât de fâlfâitul singur, lent, sigur pe el, ştiind că are timp să bată încet, adormitor, nu-mi amintesc nimic altceva şi, în vreme ce mă încăpăţânez să aflu când l-am mai auzit, cad. Cad şi mă pierd cu totul.

Mă poartă cu ea peste tot, am uitat de cozile cărora îmi plăcea să mă alătur, de crâşma cu bărbaţii neraşi care beau ţuică, se tânguie şi înjură. Nu ştiu ce urmăreşte, la început mi-a fost chiar teamă, dar s-a uitat la mine cu o privire energică, m-a luat de mână şi m-a tras după ea, hai, că doar nu mănânc oameni. Am urmat-o.

M-a poftit în casa ei şi am văzut-o din nou pe bătrână, îmbrăcată încă în negru, oprindu-se din târşâitul picioarelor, privindu-mă uimită:

„Ce l-ai mai adus şi pe ăsta?”

„Ştiu eu de ce”, i-a răspuns.

„Îmi face rău, îmi aminteşte de soră-ta”, a spus din nou bătrâna.

„Eu îţi amintesc şi mai abitir.”

„Ce-oi fi vrând cu nenorocitu’ ăsta?” mormăia bătrâna.

„Lasă, te obişnuişti”, i-a zis, luând-o pe după umerii subţiri. “„i nu mai vorbi aşa, poate înţelege.”

Ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de ceva, bătrâna s-a întors spre mine, care mă uitam curios la tablourile colorate atârnate pe pereţi, la icoană şi la candela aprinsă, spunând cu glas tărăgănat: „Parcă aflasem într-o vreme, demult, că aude, dar nimeni n-a mai vorbit de atunci despre asta.”

„Ar fi minunat”, a spus fata.

„Da’ ce Dumnezeu vrei de la el?”

„Ştiu eu. Du-te acum, nu lua seama la noi” , lăsând-o pe bătrână să iasă spre altă cameră şi întorcându-se spre mine, pironit în faţa icoanei mari cu un balaur încovrigat întocmai ca acela pe care îl visez uneori, scoţând dintr-un bot lung, cu dinţi subţiri şi ascuţiţi, mai multe limbi roşii, despicate la vârf şi flăcări roşii, gălbui, albastre. „Poţi să te uiţi cât vrei, în toată casa, dar pe urmă să vii după mine”, mi-a zis. A deschis uşa altei încăperi în care a dispărut cu un foşent uşor, auzeam nişte zgomote înfundate, apoi cum îngâna un cântec, apoi din camera cu uşa dată de perete a năvălit o muzică altfel decât ascultasem până atunci. Am intrat. Îngenunchease lângă un picup aşezat pe o lădiţă pătrată, învârtea butoanele negre şi făcea să răsune muzica mai tare. Alături era un pat foarte jos, îngust, acoperit cu un pled lăţos portocaliu şi plin de perne mici, umflate, aproape rotunde, îmbrăcate în desene cu flori, iar printre ele o păpuşă uriaşă, cu păr lung blond şi rochie lungă, înţepenită într-o mirare veche, şi alte păpuşi mai mici rânduite în jurul ei, niciuna semănând cu cealaltă, toate cu braţele ridicate, încremenite în mişcări diferite. Pereţii de lângă pat erau acoperiţi aproape în întregime, unul cu o carpetă din pânză de sac, în care erau înfipte flori şi buchete de flori din cârpă, iar deasupra un tablou mare cu rame foarte late, aurii, sub al cărui geam care sclipea în lumină desluşeam cu greu ceva ce părea să fie o apă sau o mulţime de oameni în mişcare, iar celălalt perete era acoperit de fotografii colorate, de diferite mărimi, tăiate din reviste şi înfipte cu acul, în dezordine, toate înfăţişând băieţi şi bărbaţi cu chitare sau fără, sau în maşini, sau plimbându-se, sau fumând, sau ridicând câte o sprânceană, ca şi cum ar fi stăpânii lumii, dar de toate astea nu mi-am dat seama decât mai târziu, mult după ce intrasem în încăpere şi mă obişnuisem cu lumina de culoarea muştarului pe care n-am înţeles-o la început, filtrată cum era prin draperia cât un alt perete, din dreptul ferestrei, şi după ce privisem cele două fotografii mari lipite pe uşile şifonierului maroniu, un bărbat în haine sclipitoare zbierând cât îl ţinea gura într-un microfon strâns în mână, şi o ţigancă sau negresă, cu o claie de păr încreţit, mai mult dezbrăcată şi încă şi puţinele lucruri de pe ea străvezii, tot în faţa unui microfon, şi după ce am privit şi măsuţa din colţ pe care era fixată o oglindă perfect rotundă în care se reflectau cutiuţe albe cu inscripţii în alte limbi, un caiet cu scoarţe groase, închis şi o fotografie înrămată cu cealaltă geamănă, eram absolut sigur că era cealaltă, pentru că avea părul lung şi privirea pierdută, moale, întrebătoare, ca a unui animal întotdeauna înfricoşat de ceva. Cât mă aflam încă în pragul încăperii, privind, înainte să intru, s-a ridicat din ghemuiala în care îi distingeam împungând prin rochie vertebrele înşiruite într-o linie încovoiată deasupra picupului, spunându-mi să nu mă sfiesc şi să intru, apoi întrebându-mă dacă vreau un măr şi, izbucnind în râs, proastă mai sunt, ce te mai întreb?! Le aduc şi gata, şi dispărând pe lângă mine în cealaltă încăpere, apoi într-o alta, şi abia atunci m-am uitat la poze şi la păpuşile încremenite în poziţii stupide şi imposibile, la obiectele dublate în oglinda perfect rotundă, mijindu-mi ochii, ca şi cum mi-ar fi fost greu să văd în acea lumină uşor mai închisă decât culoarea muştarului, şi abia atunci am văzut că şi pe jos era un covor de aceeaşi culoare, acoperind complet duşumeaua. Mi-am frecat ochii în timp ce o auzeam întorcându-se, le-am adus, a zis, apoi: stai că fac lumină ca lumea, şi a mers la fereastră, a tras draperia într-o parte şi în cealaltă şi cerul cenuşiu de afară a năvălit peste noi şi toată acea părere de încremenit s-a risipit.

„Asta-i camera soră-mii, aşa îi plăcea tot timpul să stea, cu lumina asta şi pozele astea stupide pe pereţi”, a zis şi o priveam cu zvâcneşte de colo-colo prin încăpere, oprindu-se câte o clipă să repete vreo notă din cele smulse de pe disc. „Ia un măr”, a mai spus, punându-mi în palme un fruct foarte mare, „stai acolo pe pat, nu te sfii”. M-am aşezat.

Am muşcat din măr, mestecând încet, umplându-mă de aroma dulce-acrişoară.

„Doamne, ce muzică nemaipomenită”, a îngânat mai mult pentru ea. „N-ai mai fost aici, nu-i aşa?” a întrebat şi fără să-mi aştepte răspunsul, a luat un măr de pe farfuria lăsată pe măsuţă, şi-a înfipt în el, cu zgomot, dinţii albi, mestecând şi continuând să vorbească. „Nimeni n-a mişcat nimic aici de la chestia aia. Puţin îmi pasă. Parcă văd că muzica asta n-a ascultat-o niciodată. Nu-i plăcea decât tam-tamul la modă acum”. Simţind că n-o înţeleg, s-a oprit brusc, m-a privit şi mi-a zis răspicat:

„Vrei să-ţi arăt nişte poze cu noi?”

N-a aşteptat să dau din cap, a tras sertarul măsuţei, a scos un album gros pe care mi l-a adus la pat. „Răsfoieşte-l.” L-am aşezat pe genunchi şi l-am deschis, mestecând încet mărul. Pe fiecare pagină, acoperite de o foiţă mare de ţiplă, pozele erau înfipte cu cele patru colţuri în foaia de carton gros, mai întâi fotografia care se oglindea pe măsuţă, apoi altele, mici şi mari, ea singură, în picioare, şezând, cântând, cu flori în braţe, cu coroniţă, cu un câine, apoi ele două, apoi bătrâna uitându-se dincolo de mine, apoi ea cu fete şi băieţi pe care îi mai văzusem, dar nu-i ştiam bine, ea între cel înalt cu ochelari cu ramă subţire şi un altul pe care nu l-am mai văzut, în spatele lor iţindu-se, să se vadă şi el, grasul. N-am trecut mai departe, am lăsat albumul deschis la acea pagină, muşcam din măr, mestecând încet, sugând mai înainte sucul, muşcând iar din măr.

Am simţit că se apleacă peste umărul meu şi întreabă:

„Îi ştii?”

Am ridicat fruntea, ca şi cum n-aş fi înţeles ce a întrebat, i-am văzut aceeaşi hotărâre în priviri, ca o încordare în tot trupul, abia acum am priceput ce mă izbise când tăiam crenguţele uscate de trandafir, convingerea că nimic nu o poate înfrânge şi că toate câte există în jur trebuie să se mlădie după vrerea ei. Până să răspund, s-a auzit o uşă trântită undeva mai departe, apoi paşii târşâiţi ai bătrânei şi, înainte ca trupul ei să apară în uşă, i-am auzit glasul:

„Cum poţi să fii atât de insensibilă şi să profanezi totul şi să pui şi muzică pe deasupra?”

Vorbele i-au fost retezate brusc: „Taci, bunico, nu profanez nimic şi n-are rost să strigi!”

„Săptămâni întregi n-am mişcat nimic în camera asta, am şters doar praful şi acum tu…”

„Da’ nu înţelegi că e absurd ce vrei? Oricum nu se mai întoarce şi-ţi iroseşti forţele cu un gând idiot. Ai nevoie de aer, aici e nevoie de aer, trebuie să trăieşti, să continui, nu înţelegi?”

„Nu mai are nici un rost.”

„Ba nici nu-ţi închipui cât de mult rost are!”

„Şi opreşte muzica asta! N-au trecut nici două luni şi tu…”

„N-am s-o opresc, ştii bine. Cu cât îmi spui chestii d-astea, cu atât mă îndârjeşti, pentru că e o prostie să transformi casa în cavou. Şi apoi e Vivaldi, nu-i deloc ţopăiala care îi plăcea soră-mi, ziceai că-l adorai când erai tânără. Dacă şi asta mai e muzică veselă, sunt eu bună de dus la balamuc!”

Atunci, ca şi cum ar fi ştiut că înţepenisem cu mărul într-o mână şi cu bucata în gură, încetând să mai mestec, deşi nu le priveam şi nu aveam cum să ştiu ce-şi spun una alteia, s-a întors o clipă numai către mine, apoi cu o mişcare în care strânsese toată dârzenia şi ştiinţa că poate înfrânge orice, s-a îndreptat spre bătrână, a luat-o uşor pe după umeri şi au ieşit în hol, închizând uşa în urma lor. Acolo au continuat să vorbească, glasurile li se auzeau ca într-o pânză, dar se înţelegea totul, am rămas nemişcat cu albumul deschis pe genunchi, nevrând să ascult, dar auzindu-le. Mi le închipuiam stând una în faţa celeilalte, semeţe şi oţărându-se.

„Am nevoie de nenorocitul ăsta”, i-a zis. „Cred că e singurul care ştie ceva.”

„Mie mi se face rău, ţi-am mai spus, îmi aminteşte de soră-ta.”

„Foarte bine, ai să te obişnuieşti mai repede să renunţi la stupidităţi. Să nu-mi spui că eu nu ţi-o amintesc…”

„Nu, tu eşti altfel, parcă nici n-aţi fi fost surori.”

„Ştii ce, bunico, revino-ţi o dată! Află că am de gând să schimb toate aici.”

„N-ai să te atingi de nimic!”

„Şi încă cum! Ba chiar ai să mă ajuţi! O să scuturăm toate lucrurile, o să aerisim, o să curăţăm, trebuie, nu pricepi? Trebuie să trăim şi noi!”

„Chiar vrei să mă omori cu zile?”, s-a lamentat bătrâna.

„O să vedem a cui e dreptatea.”

„Nu credeam să se întâmple asta. Avea dreptate când mi-a spus că o urăşti şi că n-o să te mai vadă vreodată, pentru că eşti rea şi invidioasă pe firea ei şi…”

„Eu invidioasă? Chiar crezi asta, bunico?”

„… iar acum vrei să distrugi totul, şi urmele ei de care eu nici măcar nu m-am atins, şi prezenţa ei încă vie aici, în casa asta, şi amintirea ei în mine. Dacă ai să continui aşa, chiar ai să reuşeşti să alungi şi amintirea asta. Dar atunci va trebui să mă duci şi pe mine după ea.”

„Opreşte-te, nu-ţi dai seama ce spui?”

„Nici măcar n-ai venit s-o vezi atunci”, a continuat bătrâna, „m-aţi lăsat singură, şi tu şi soră-mea, că doar aţi fi avut vreme să urcaţi într-un tren, să nu-mi spuneţi mie că ar fi fost prea târziu…”

„Bunico”, am auzit-o strigând, în clipa în care acul ajungea la capătul discului, se oprea cu un pocnet şi se ridica, lăsând în urmă o linişte groasă, în care vocile de dincolo răsunau ca nişte izbituri, „bunico, chiar crezi toate tâmpeniile astera?” N-am auzit ce i-a răspuns, poate nu i-a răspuns nimic, în afară de un suspin neînţeles, disperat, o şi vedeam ducându-şi mâna la gura zbârcită şi plecându-şi ochii înroşiţi de durere.

„Nu înţelegi că nu se mai poate?” a strigat din nou glasul energic. „Trebuie s-o luăm de la capăt! Nu pricepi asta?”

Dar nici acum nu s-a auzit vreun răspuns, în vreme ce mă ridicam, lăsând de o parte albumul deschis la acea fotografie de grup, mă apropiam de uşă, o deschideam cu teamă, dar hotărât să plec, le-am văzut întorcându-se amândouă deodată spre mine, privindu-mă ca pe o arătare, cum mă îndreptam spre uşa de la intrare, iar când ajunsesem deja lângă ea, cu mâna pe clanţă, am auzit-o strigând „hei!”, cum strigase mai înainte, am simţit-o din doi paşi în spatele meu, m-am întors, spune-mi, a zis, vrei să mă ajuţi, mâine sau poimâine, să fac curat, să batem covoarele şi altele? spune-mi, vrei? te rog, vrei? şi, în clipa în care încuviinţam din cap, am văzut cum bătrâna iese pe o altă uşă, pe care o trânteşte în urma ei, am dat din cap de câteva ori la rând, şi am ieşit în lumina alburie de afară, în care se cernea o ploaie foarte fină, m-am oprit o clipă derutat de cenuşiul strălucitor şi am muşcat din nou din mărul pe care îl ţinusem strâns în mână, tot timpul.

(din romanul ”Martorul”, Editura Albatros, 2000)