Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 5
Nu cred că eram un copil greu de controlat, ci doar prea energic, voiam să mi se povestească, mama era apatică, tata lucra prea mult, până târziu, bunicul cu gramofonul se stinsese, n-aveam vecini cu copii de vârsta mea, cărţile din casă dispăruseră la refugiu, tata nu mai cumpărase altele şi nu ştiam cui să pun toate întrebările care începuseră să-mi treacă prin cap.
Nici nu ştiu când a zburat timpul, am crescut, am purtat uniformă, am învăţat, am visat, m-au făcut pionier, am mai ascultat gramofonul o singură dată, fără să mai simt fiorul de la început, între timp tata cumpărase de la nişte evrei care urmau să emigreze un aparat de radio Telefunken, dinainte de război, ascultam opere şi concerte simfonice, iar după ce mă culcam auzeam cum bârâie Radio Londra, când a aflat că ştiu, m-a rugat să nu spun nimănui, după multă vreme am înţeles că dacă aş fi vorbit ar fi venit nişte băieţi răi noaptea să-l aresteze, după aceea nu l-aş mai fi văzut.
Nici nu terminasem şcoala şi tata a făcut un ulcer perforat, l-au operat, i-au tăiat jumătate de stomac, mă îngrozeam gândindu-mă cum e să nu mai ai jumătate de stomac, n-a mai fost om, se târa de la pat la masă, în cel mai bun caz prin grădină, în jurul casei, a fost nevoit să se pensioneze, mama era casnică şi nu găsea de lucru într-un oraş mic, şi atunci au început să vândă din lucruri să avem cu ce trăi, dar lucrurile erau puţine, pierdusem totul la evacuarea arhivei.
Îi tot vedeam că mă privesc cu milă şi şopocăiau întruna când nu-i puteam auzi, nu mai înţelegeam nimic, a durat vreo jumătate de an, voiam să le spun că nu-mi pasă câtuşi de puţin de sărăcie, dar era vorba de altceva, când am înţeles, am rămas fără grai câteva zile.
Tata avea un frate mai mare, medic cunoscut la Brăila, cu o casă enormă, nimic pe lângă ce avusese înainte de război, o herghelie, o moşie imensă şi o moară, toate îi fuseseră rechiziţionate, îi rămăsese doar casa în care au vrut la un moment dat să-i aducă nişte chiriaşi, dar cineva mare de la partid a spus că medicul are nevoie de linişte şi au renunţat, câştiga enorm pentru că era foarte bun şi toată lumea disperată făcea pe naiba-n patru să meargă la el, nu cerea nimic, dar nu era unul să nu-i lase bani sau produse, ce avea, când le salva vieţile. Iar mătuşa fusese medic pediatru şi odraslele multor familii din oraş trecuseră măcar o dată prin cabinetul ei şi-i rămăseseră recunoscători, acum renunţase să mai profeseze, nu ştiu de ce, apelau rar la ea doar prietenii. N-aveau copii, îşi doriseră, singurul născut le murise la naştere, cu foarte multă vreme în urmă. Mă iubeau enorm. Îmi petrecusem câteva vacanţe la ei şi mă răsfăţaseră ca pe-o prinţesă chiar şi când fusesem afurisită şi-i necăjeam din prostie. Şi părinţii mei strâmtoraţi se gândiseră să stau cu ei o vreme, asta stabiliseră şopocăind o jumătate de an, pretextul era simplu, unchiul să mă pregătească pentru facultate, doar voiam să mă fac medic, uitaseră că între timp nu mai voiam să aud de medicină, când văzusem că leşin doar de văd sânge, era o toană, îmi ziceau, o să-mi treacă, dar mie mi s-a părut că vor să scape de mine, am plâns câteva nopţi la rând, o săptămână nu le-am spus o vorbă, nu-mi păsa că suferă,
apoi am pândit când erau amândoi în încăpere şi le-am strigat că nu vreau să fiu înfiată,
tata s-a ridicat de pe scaunul lui, m-a luat în braţe, n-o făcuse niciodată, era înalt, falnic, cu umeri puternici, chiar şi după ce slăbise în urma operaţiei, îi simţeam oasele, dar şi forţa de bărbat la pieptul căruia mă simţeam apărată, putea să-mi spună oricine toate prostiile din lume, că e bolnav, neputincios, era tatăl meu, mă apăra şi am izbucnit în plâns, nu ştiu ce-a crezut, nu eram în stare să-i spun că n-are nicio legătură cu înfiatul, el asta a înţeles, ci doar că eram fericită lângă el,
o să rămâi mereu fiica mea, zicea.
Un timp nu i-am mai surprins şoptind, nici nu eram atentă, mă apucase frenezia cititului, împrumutam cărţi de la profesori şi de la biblioteca oraşului, devoram cărţile de orice fel, romane, jurnale, călătorii, mă încruntam, mă minunam, râdeam de una singură, îmi luam notiţe, imaginaţia începea să-mi umble razna, citeam la masă, întinsă în pat, pe closet, uitam de mine, îmi băteau în uşă după vreo oră,
ies imediat, strigam,
dar o făceam după ce mai terminam un capitol, descoperisem poziţia cea mai bună pentru citit, după decenii am aflat că nu era mare scofală, Ion Vianu făcuse la fel, stând în pat, îmi aşezam cartea pe podea, trupul mi-l ţineam pe sfert afară din pat şi capul în jos, ameţeam puţin, dar era şi o stare de încordare plăcută şi suportabilă care mă împiedica să alunec în visare, mă gândeam că ar fi fost grozav să am o casă de cărţi, să nu fac nimic altceva decât să trec din cameră în cameră şi să citesc.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
