Stelian ȚurleaStelian Țurlea
12.03.2024

Nu plouă mereu la Torino

Crimă la Torino – 4

Toată călătoria începuse sub semnul peripeţiilor. Nici n-am ajuns bine la Torino şi-am pierdut vremea vreo cinci ceasuri aşteptând-o pe Eloisa. Nu se lăsase să nu meargă cu mine, se gândise să-mi facă o surpriză, dar ar fi fost prea de tot să mă trezesc cu ea acolo, neanunţată, aşa că până la urmă mi-a spus că merge şi ea, nedumeririlor mele neexprimate le-a dat răspuns înainte să mai deschid gura,

n-am fost în viaţa mea la un Salon de Carte, vreau să văd cum e!

n-am fost în viaţa mea la Torino, am auzit că e un oraş superb!

am participat la toate succesele tale de până acum, n-o să mi-l refuzi pe cel cu traducerea!

o să ai nevoie de cineva care să facă poze pentru arhiva ta personală!

poate o să ai nevoie şi de o secretară!

nu poţi să mă-mpiedici să merg!

După asemenea pledoarie, am înghiţit în sec şi m-am trezit spunându-i că o să plouă tot timpul,

de unde ştii tu?

mi-a spus Doina Ruşti că la Torino plouă mereu când e Salonul de Carte, de trei ani de când se tot duce i s-a întâmplat la fel, şi pe urmă m-am uitat pe Accuweather,

nu-mi pasă, vreau să merg.

Punct.

Fireşte că n-a mai găsit bilete la aceleaşi avioane spre Roma, apoi spre Torino, aşa că am aşteptat-o în aeroport până după miezul nopţii şi, când a ajuns, s-a agăţat de gâtul meu, sărutându-mă ca o şcolăriţă, pas de mai spune ceva. Din fericire, la ora aia sala de aşteptare era aproape pustie, doar câţiva ghizi nefericiţi şi adormiţi care n-aveau timp să se holbeze la noi, aşteptau un grup de spanioli sosiţi tot pentru Salon cu acelaşi avion. Noroc că nu era problemă cu hotelul, căsătoriţi fiind cu acte, urma doar să plătesc un loc de dormit în plus.

Am adormit amândoi buştean şi când ne-am trezit dimineaţa şi am făcut dragoste, mi-am dat seama că nu era atât de rău că venise. Într-un fel, mă bucuram. Dar mi se părea tare ciudat să vină şi să plece după patru, cinci zile, când se încheia Salonul, iar eu intram în recluziune. Nu mă gândeam că pierd câteva ore s-o duc la aeroport, detestam să mă despart de ea, ăsta şi era motivul împotrivirii mele să vină la Torino, am urât mereu despărţirile. Îmi sfâşie sufletul.

M-a dat însă gata spunându-mi de ultimele ei întâlniri cu Laura Mogan, am dat din mână, nu mă interesa. De fapt, intrasem în mrejele emoţiilor lansării şi-mi ardea mie de Laura Mogan cum mi-ar fi ars să-mi vâr un ardei iute în ochi sau în fund. Noroc că Eloisa nu e ranchiunoasă, a priceput şi s-a atârnat cum ştia mai bine de braţul meu pe kilometri de Salon şi la standul românesc unde, spre marea mea surpriză, chiar au venit ceva oameni şi nu doar români ajunşi în Italia, ăştia erau la muncă şi n-aveau vreme de cărţi.

Între discuţii şi vreo două, trei interviuri, ne-am plimbat pe străzile surprinzătoare ale oraşului, de ploaia din prima zi ne-am ferit flanând pe sub kilometrii de colonade, nu ştiu să existe oraş cu mai multe. Doina Ruşti se înşela, Torino nu e oraşul ploilor nesfârşite, au venit zile însorite şi am umblat cu Eloisa de nebuni, ne dureau picioarele, dar n-am reuşit să văd celebrul Giulgiu, încă era era la restaurare, şi la Muzeul Cinematografiei n-aveam chef să merg, n-aveam chef de niciun muzeu. Umblând în neştire am aflat stranietatea pe care ţineam s-o spun oricui va merge în acest oraş, să nu caute să mănânce după ora prânzului, după ora patru sau cinci totul, absolut totul, este închis până seara, trebuie să te consideri extrem de norocos dacă dai peste vreun bar la care să bei o bere, în zona ultraturistică din apropierea fluviului Pad.

Nici nu ştiu când au trecut zilele. În seara dinaintea încheierii Salonului, Eloisa mi-a spus pe neaşteptate că nu se întoarce la Bucureşti,

cum să nu te întorci, am întrebat, aproape convins că nu s-a exprimat bine,

rămân aici, a spus,

dar eu n-o să mai stau la hotel, e plătit doar până mâine, mă duc în nu ştiu ce vilă,

nu-i nimic, o să rămân şi o să plătesc eu, am bani,

nu de bani e vorba,

atunci cu atât mai bine,

dar eu o să fiu izolat, o să am treabă, n-o să am vreme de tine,

nu trebuie să ai grijă, o să mă plimb, o să mă gândesc la tine, o să-ţi ţin pumnii, o să vorbim la telefon, doar n-o să fii într-o peşteră.

Şi care-i rostul să rămâi? am încercat eu o ultimă tentativă,

vreau să fiu aici când o să câştigi,

nu e sigur c-o să câştig,

eu sunt sigură!

Şi cu asta am încheiat discuţia, are întotdeauna o mutră de neimitat când vrea să pună capăt unei discuţii, orice ar încerca oricine, nu va obţine nimic, doar ar repeta la nesfârşit ce se spusese deja. Ştiam.

N-avea rost să mai despic firul în patru. Am îmbrăţişat-o, cu gândul aiurea, am făcut dragoste, am adormit, am mai făcut dragoste o dată în zori, când îmi tot şoptea învingătorule, învingătorule şi am coborât în faţa hotelului, unde aștepta un microbuz alb cu şase locuri.

Laura Mogan şi Nicodim Robotan urcaseră deja.

(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)