Nu mă lăsa să te iubesc

Iubire interzisă – 2

Cuprins de tulburare, aşezat pe pat, a doua zi, o urmărea cât de firesc îşi scoate hainele. Surprins de câtă nerăbdare era în el. Era ca şi cum nu mai făcuse dragoste cu o femeie de o veşnicie, simţea în el o energie gata să explodeze. Dorea femeia aceasta goală, la fel cum o dorise în tinereţe. De parcă timpul rămăsese ţintuit.

Totul s-a repetat ca în urmă cu o zi. Deşi diferit, va fi de fiecare dată la fel, se gândea, continuând să mângâie trupul care abia i se dăruise.

• De ce nu te-ai însurat până acum? l-a întrebat.

• N-am vrut.

• E o minciună.

• N-am avut cu cine.

• Dar lumea e plină de femei. Și încă frumoase. Nu mă prosti. Orice femeie ar fi fericită să fie în patul ăsta. Mai ales dacă îi şi arăţi lumea în cuvinte meşteşugite.

• Nu-i destul să fie frumoase.

• Ce le mai trebuie?

• Întâi să gândească.

• Şi pe urmă?

• Să nu facă zâmbre, să nu croncăne, să nu răstoarne lucrurile, să miroasă frumos, să n-aibă inhibiţii, să ştie să scrie şi să citească, să fi învăţat numărătoarea, să nu-mi umble în hârtii, să nu zgârie, să…

• Îţi baţi joc de mine.

• Câtuşi de puţin. Mă gândeam doar cum ar trebuie să fie.

• Mă simt foarte bine aici.

• Ştiu.

• De ce eşti aşa de sigur pe tine? Tot timpul eşti aşa sigur pe tine?

• Nu cred. Sunt acum.

• Am vreun rol?

• E posibil.

• Pot să dau un telefon?

• Bineînţeles. Să ies din încăpere?

• Nu. Mângâie-mă.

S-a aplecat pe marginea patului, făcând numărul. La capătul firului se auzea vag o voce de adolescent.

• Bună. Ai sosit demult?… Ai mâncat?… Am să vin şi eu curând… Sunt într-o vizită… La un prieten… Nu-l cunoşti… Să mă aştepţi.

S-a întins alături de el, privindu-l intens.

• Nu mă întrebi nimic?

• Nu.

• Ce ştii despre mine?

• Ce mi-ai spus până acum.

• Şi ce-ai vrea să ştii?

• Ce vrei să-mi spui.

• Eşti foarte ciudat. Te credeam alt fel. Mă întreb dacă aşa erai şi atunci, în facultate. Oricum e prea târziu să-mi spui şi nu mai are nicio importanţă. Am vorbit cu fiul meu. Are 14 ani. Nu știai că am un fiu atât de mare, aşa e? Sunt căsătorită. De 16 ani.

A făcut o pauză să-şi aprindă o ţigară.

• Nu ştiam nici asta, i-a zis.

Nu-l mai privea. Urmărea doar rotocoalele de fum albăstrui în semiîntunericul încăperii.

• Şi acum sunt în patul tău. Sunt fericită că sunt în patul tău. Vreau să ştii că nu-mi lipseşte amorul fizic. Nu mi-a lipsit niciodată. Dar n-a fost cum e acum. Mă doare că trebuie să spun asta, dar ce s-a întâmplat ieri şi astăzi nu mi-am închipuit că există. N-am cunoscut decât datoria împlinită, într-un fel căzăceşte. Fac o greşeală că-ţi spun. Dar e bine să ştii.

• Spui doar cât vrei sau cât crezi că trebuie.

• Ştiu. Îmi arunci mie răspunderea toată. Dar e mai bine aşa.

A făcut iar o pauză lungă, gândindu-se.

• Am citit undeva că pentru animalul din fiecare bărbat există un anumit tip de femeie, ba chiar o femeie anume şi unică şi că e o adevărată nenorocire s-o întâlnească. Mă gândesc că acelaşi lucru ar trebui spus şi despre femei: există un anume tip de bărbat, unic, şi dacă-l întâlneşte…

• Te sperie ideea că-l întâlneşte?

• N-are ce să mă sperie.

O clipă a vrut să mai spună ceva, apoi a întors brusc capul spre fereastră. Dincolo de geamuri era noapte neagră.

• Ce-i cu tine?

• M-am întristat brusc.

A luat-o în braţe acoperind-o cu săruturi. S-au privit. I-a cerut să se lase el mângâiat. În acelaşi fel. Au făcut dragoste.

• Petru Sala, nu mă lăsa să te iubesc.

• Cum?

• Nu ştiu. Nu mă lăsa.

• Nu cred că vreau asta.

I-a mângâiat obrazul.

• Poate-i mai bine cum gândeşti. Strânge-mă lângă tine.

• S-a făcut târziu.

• Nu-mi pasă.

– Te aşteaptă.

• Vreau să mai rămân puţin. Să te privesc. Am să iau un taxi.

Vreme de o lună s-au văzut aproape în fiecare zi. Au umblat prin parcuri. Plecau împreună de la Institut. Îşi aminteau de profesori. Discutau despre rosturile lumii. Priveau oamenii şi încercau să le ghicească meseriile şi gândurile. Filosofau. Făceau dragoste cu aceeaşi frenezie.

Apoi, într-o zi, i-a luat iarăşi capul în mâini, privindu-l intens:

• Mâine se întoarce Vlad.

• Vlad. Vlad e? Dumnezeule…

• Da. N-ai ştiut? N-ai făcut nicio legătură cu numele meu?

• Nu.

A fost plecat o lună. Nu ştiu ce se va întâmpla. Cu noi. Cu tot. Pentru că nu mai sunt cea pe care a lăsat-o acasă. Maria aceea nu mai există.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)