Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 13
M-am gândit multă vreme înainte să adorm la minunăţiile care începuseră să mi se întâmple şi am luat hotărârea să nu vorbesc cu nimeni despre ele, să nu trec cumva de aiurit. Mă gândeam şi în dimineaţa următoare, când îmi spuneam ce plăcut ar fi ca animalele sau plantele să se transforme în obiecte folositoare.
De pildă, o oaie sau o vacă să fie o măsuţă cu căni de lapte care se umplu pe măsura ce vrei să bei, dacă nu vrei să bei, cănile rămân goale. Şi când te-ai săturat, măsuţa pleacă la păscut. Poate avea două căni sau mai multe, depinde câţi se aşează la măsuţă să mănânce.
Mai rău e cu patul de muşchi care devine aşternut, ce altceva putea, numai că vine de obicei un urs şi se tolăneşte peste el, chipurile se transformă în plapumă de blană, dar e tare greu. Nimeni n-a reuşit vreodată să facă o plapumă de urs să cântărească mai puţin, aşa că foarte mulţi oameni preferă să doarmă direct pe muşchi sau să se învelească cu garduri de verdeaţă, cu veveriţe, cu pui de căprioară micuţi, de le rămân labele picioarelor afară din pat, sau chiar să stea dezveliţi până şi în nopţile cele mai friguroase, când stelele de deasupra se transformă în fulgi şi ninge peste tot. E atât de frumos că nu mai poţi să dormi. Nu neapărat de frig, ci pentru că fiecare fulg e o luminiţă şi pe măsură ce ninge se luminează şi când s-a aşternut un strat de stele e de-a dreptul ziuă şi vezi la orizont soarele roşu.
Nu m-am mirat decât o clipă că parcă vremea înţepenise, căldură şi iar căldură. Aşa că nu mi-a trecut prin cap să întreb ce făcuseră în anii dinainte mai ploioşi. Sigur apa nu pătrunsese în corturi, dar pământul dintre ele probabil mustea şi fuseseră obligaţi să poarte cizmele verzi cu care îi văzusem în prima zi, fără îndoială clefăiau prin glod ca-n marmeladă, iar aşteptarea să se zbicească pământul devenea o plictiseală apăsătoare. Ce rost avea să-ntreb de ploaie când toate fierbeau în jur?
Nu mai întâlnisem vară atât de fierbinte, soarele începea să ardă de cum răsărea şi cerul era ca de sticlă topită toată ziua, pământul se întărise, dispăruseră toate ochiurile de apă, în locul lor răsăriseră smocuri mari de buruieni care creşteau uimitor de repede, printre corturi se iţeau petice de iarbă. Însă nu ştiu cum se face că nu simţeai vipia, adia în permanenţă o boare, dar oricât mă uitam la liziera de pe margine, cu copaci mai înalţi ca stâlpii de telegraf, nu vedeam nicio crenguţă mişcându-se, de parcă eram într-un film. Într-o poveste.
N-am intrat în ruinele bisericii, nimeni nu intra în ea, n-aveau preot, mi-am zis, dar parcă îmi citiseră gândul şi cineva mi-a spus că preotul fusese până în urmă cu doi ani învăţător, îmbătrânise atât de mult că l-au rugat să se odihnească, s-o lase mai moale cu munca, să nu-i crape inima, iar în anul următor nu l-au mai luat cu ei, dar se spunea că oricând e posibil să sosească, din zi în zi, să-şi vadă enoriaşii, aşa fusese în anul dinainte. Mi se spusese că la biserică mergi numai la priveghi. Priveghi pentru cine?
Biserica fără turle şi uşă, cu ziduri groase, dar pe jumătate prăbuşite, semăna cu bisericile fortificate, mici de înălţime, de-abia mai răsărite decât un om, săpate adânc în pământ, probabil cu tuneluri care să te conducă dincolo de sat, în caz de nevoie, dar nimeni nu spunea o vorbă despre vreun tunel sau despre vreo invazie care avusese sau nu loc, cândva, pomenită doar în poveşti, n-avea rost să întreb. Poate nici satul nu era atât de vechi, am întrebat de când data, au ridicat din umeri, nu ştiau să spună decât că e vechi.
Cât de vechi?
Vechi.
Pe urmă am aflat că trebuie să faci mereu ceva şi să ştii ce faci. Oamenii care nu ştiu ce fac se usucă şi se împuţinează, îi spulberă vântul, dar nimeni nu plânge după ei, ca şi cum n-ar fi fost de folos, de parcă n-ar fi existat.
Aşa am aflat că nu exista cimitir. Nimeni nu trebuie să moară în lunile cât stau ei pe fundul lacului. Dar se putea întâmpla. Şi atunci, la nevoie, se inventa un cimitir, adică era destul să te gândeşti la el şi el apărea într-o margine a satului, doar pentru ochii proprii. Cine ajunge la cimitir înseamnă că a fost om mare, mi se spunea, e venerat de toţi, ca sfinţii, or să le apară numele în viitoarele cărţi de şcoală, s-a întâmplat, dar nu-s mulţi, de-abia vreo zece, despre care toţi vorbesc de parcă ar fi în continuare printre ei, în viaţă. Dar de fapt nimeni nu poate să-ţi spună câţi sunt îngropaţi în cimitir, ca şi cum n-ar mai ştii să numere. Când am vrut eu să-i număr, adică să număr crucile, am constatat că după zece sau puţin peste m-am încurcat, eram sigur că mai numărasem acelaşi nume, m-am întors la început, aşa era, am revenit unde rămăsesem şi pe lemnul înnegrit era acuma un alt nume, şi pe urmă iar m-am încurcat şi tot aşa. Am fost convins după o vreme că numele acelea scrise pe cruci aveau o viaţă a lor şi nu voiau să se ştie câte sunt. Şi pe urmă am mai descoperit că mă uitam cu mâna streaşină peste cimitirul cât o palmă şi dacă mă mai uitam o dată, după ce începeam să număr, parcă n-avea capăt. Mă opream din numărat şi se micşora la loc.
Într-o dimineaţă m-am trezit îngheţat, crezusem că se făcuse lumină de la ninsoarea de stele, dar ninsese cu adevărat cu fulgi de zăpadă şi nimeni nu părea să înţeleagă ce se întâmplă, se uitau unii la alţii, nu mai văzuseră zăpadă în toiul verii, au început să vocifereze şi pe măsură ce se scandalizau, zăpada dădea inapoi, nu se topea, pur şi simplu dădea înapoi, de parcă s-ar fi speriat. Când a dispărut şi ultimul petic, toţi au început să bată din palme, ca la un spectacol.
Şi m-am trezit spunându-mi-se că autobuzul aştepta.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
