Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 25
N-a fost nicio sărbătoare.
Pe Gore n-am apucat să-l mai văd, a plecat îndată după sindrofia cu oficialităţile, avea un turneu de pregătit sau era aşteptat la un turneu despre care n-am auzit nimic. Mi-a lăsat vorbă prin Dorel să mă feresc de-acum încolo să atrag toate necazurile posibile, sau măcar să învăţ arte marţiale ca lumea, că nu-mi va fi uşor.
N-am aflat cum l-a înfrânt pe Tartorul ăl Bătrân. El oricum nu m-aşteptam să-mi spună, doar nu era să se laude cu isprăvile lui, dar necazul e că nu fusese nimeni de faţă. Dispăruseră până şi cele două gorile care-l însoţeau pe Tartor pretutindeni, de parcă intraseră în pământ. Poate se temeau să nu fie acuzate că-l omorâseră ele pe bătrân. Cum nimeni nu le ducea dorul, poliţia nu i-a căutat, dar am auzit după o vreme că fuseseră daţi în urmărire generală pentru omor calificat.
Mult mai târziu, după ce Gore n-a apărut la niciun turneu K1 vreo jumătate de an, am cam priceput ce se întâmplase şi de ce lupta sa din sala sporturilor păruse atât de aiurea. Se bătuse cu adversarul său cu mâna ruptă, dar ruptă rău, a doua zi i-au pus-o în ghips. Cum a putut să facă asta, n-am să înţeleg niciodată. Unde şi cum şi-o rupsese, cam bănuiesc. Dar promisese oamenilor din oraşul lui să le arate de ce e în stare şi nu putea să-i dezamăgească. A strâns din dinţi, şi-a muşcat limba, s-a lăsat călărit două reprize şi p-ormă şi-a zis fie ce-o fi, ori mor, ori mă fac de râs şi l-a pus cu ultimele forţe şi c-o singură mână p-ălălalt la podea.
Ăsta da, frate de sânge!
N-a fost, zic, nici o sărbătoare.
Lumea nu se dezmeticise încă, a înţeles cu încetul, temătoare, parcă nevenindu-i să creadă, că după cei trei fraţi Matache care terorizaseră oraşul, dispăruseră sau nu mai aveau putere nevestele lor, mai afurisite decât îşi închipuiau că poate fi o muiere, iar acum nu mai era nici Tartorul Cel Bătrân, care trăise pe un munte de bani şi tot nesătul fusese.
Şi odată cu ei se prăbuşiseră nenumăraţi indivizi dintr-ăia scârbos de răi, sau cei care nu căzuseră în prima clipă, nefiind foarte aproape de epicentrul cutremurului, se prăbuşeau pe rând, în zilele care urmau, când poliţia mai deschidea un dosar ascuns într-un seif, mai lua la puricat vreun interlop care era gata să-şi toarne tot neamul, cu gândul că scapă mai ieftin, sau mai făcea o descindere cu mascaţi, în chirăielile muierilor celor căutaţi, de unde se-ntorcea cu duba plină.
Erau atât de mulţi arestaţi, că de-abia încăpeau în subsolurile poliţiei. Procurorii întocmeau dosare pe bandă rulantă, judecătorii nu mai pridideau să-i închidă pentru cercetări, precizând că toţi sunt pericol public, avocaţii nu mai cunoscuseră dezamăgiri atât de mari, nu reuşeau să elibereze niciunul dintre cei pe care-i însoţiseră cu succes, ani la rând, la fel şi fel de audieri, şi degeaba strigau pe toate culoarele că se-ncalcă, chipurile, drepturile omului.
Sau poate mi se părea mie că aşa stau lucrurile, pentru că eram în interior şi le vedeam mai de-aproape. Omul de pe stradă sunt convins că habar n-avea şi nu prea-l interesa că i s-a dat cutăruia zece zile sau douăzeci şi nouă de zile de arest pentru cercetări, bagă-l, dom’le, la pârnaie că ştim cu toţii ce-a făcut şi n-ai nevoie de munţi de dovezi, cu cât stai mai mult, cu atât are vreme să-şi aducă martori mincinoşi care să jure că toţi sunt Prea Curata!
Într-o măsură, cam aşa a fost. Mulţi au ieşit repede la lumină, ba pe vicii de procedură, ba că-i doare splina, ba că au claustrofobie, ba că au o droaie de copii de întreţinut, să vezi cum mai ameninţau în toate părţile, e-adevărat că printre dinţi, dacă spui, nenicule, ceva de mine, n-apuci săptămâna ce vine! Au rămas liberi. Ce fac, îmi închipui.
Dar mulţi sunt în procese din care n-au cum să scape. Sau aşa cred.
xxx
Dispariţia Tartorului ăl Bătrân a căzut ca un trăsnet.
Mai bine de zece ani fusese stăpânul din umbră al oraşului, după ce alţi zece ani se amestecase în toate afacerile necurate, îşi făurise o armată de discipoli fanatici, îi lichidase cu sânge rece pe cei pe care nu-i plăcea, scăpase de urmărire şi nu fusese închis decât vreo trei luni, la începuturi, încât se dusese buhul că e de ne-atins. După el apăruseră cohorte de interlopi, care de care mai isteţ, mai întreprinzător, mai şmecher, mai înfumurat, dar toţi îi recunoşteau întâietatea, nu se atingeau de afacerile lui, ba chiar îi plăteau un plocon, să aibă viaţă liniştită. Era naşul tuturor, se lăfăia ca un patriarh, zmeul zmeilor.
Poliţia întocmise dosare groase cu afacerile despre care se ştia ori se bănuia că îi aparţineau, direct sau indirect, dar niciodată nu ajunsese la un proces, pentru că niciun martor nu era dispus să vorbească, nicio dovadă găsită cu mare greutate nu rezista, probele depuse la dosar dispăreau fără urmă şi anchetatorilor li se şoptea să uite ce-au aflat şi să se gândească mai degrabă la carierele lor care se pot frânge peste noapte. Cu timpul, părea că pot apărea gangsteri noi, care să se lupte cu cei dinainte şi chiar să-i înlocuiască, poliţişti care să promită câte-n stele, primari care să vrea să schimbe lumea, ba chiar să se schimbe regimul şi lumea, dar Tartorul Cel Bătrân să rămână neclintit ca o stâncă, stăpânul oraşului, etern.
Copiii îl moşteneau de la cei dinainte şi moşteneau şi istoriile dureroase cu răpiri, sechestrări, dispariţii şi asasinate. Dar îl vedeau zilnic în mahalaua lui, în faţa birtului unde obişnuia să stea jucând table într-un maieu soios, mâncând fleici în sânge, bând vin roşu, ascultând la răstimpuri rapoarte şoptite la ureche de locotenenţi agili şi netemându-se de nimic. Nu puteau crede că omul ăsta voinic, jovial, cu început de burdihan, chel, prăjindu-se la soare ca un bunic sătul de activitate era tartorul care încă mai îngrozea oraşul. Nu puteau fi decât basme de spus la culcare, nu ziua-n amiaza mare, vorbe de oameni speriaţi de bombe.
Şi acum Tartorul dispăruse. Nu era zvon, cineva îi făcuse de petrecanie, oricât de invincibil fusese. Nu reuşiseră adversarii să-l dea jos, poliţia să-l aresteze, judecătorii să-l arunce după gratii, dar cineva îi venise de hac, fără tam-tam, pe nepusă masă. Nu putea fi decât o singură persoană, cea pe care Tartorul însuşi spusese în gura mare că o va căuta să-i smulgă inima, cea care îi omorâse fiii, îi alungase nurorile, îndrăznise să se atingă se afacerile lui, îi zdruncinase şi dărâmase imperiul şi nu-l mai socotea stăpân peste toate. Greuceanu.
Peste noapte, mă priveau cu alţi ochi, cu spaimă parcă. Isprăvile dinainte fuseseră floare la ureche pe lângă reuşita din urmă, pentru că Tartorul părea veşnic.
Cei care nu credeau că s-a întâmplat, au ieşit în stradă să vadă cortegiul mortuar străbătând leneş oraşul dintr-o margine într-alta, spre cimitirul cel mare. E chiar Tartorul, dom’le, sau altă farsă a ăstora de la putere, să ne ia minţile cu grija lor pentru noi? Nu putea fi o farsă. Treizeci de automobile negre, poate chiar mai multe, te încurcai la numărătoare, şiruri de coroane de doi metri înălţime, purtate de flăcăi cu banderole negre pe braţ, cinci preoţi care psalmodiau toţi odată. Nimeni altcineva să urmeze sicriul, nici măcar rudele apropiate, de nu cumva vor fi fost în automobilele negre, de parcă toţi interlopii oraşului s-ar fi temut să nu fie văzuţi, interceptaţi, arestaţi şi ar fi vrut să dea un semnal că ei n-au avut şi n-au nici o legătură cu fostul stăpân al oraşului. Ca-n America, la marii gangsteri! La cimitir, cele treizeci de colive au fost împărţite cerşetorilor care se adunaseră cu zecile şi şi-au umflat burţile pentru câteva zile. Şi p-ormă nu s-a mai vorbit de Tartor.
Dar nu l-au uitat pe Greuceanu. Cum reuşise, dom’le? N-are o armată de discipoli, e singur cuc şi pe deasupra mai e şi un om obişnuit, ca noi, ăştilalţi, ce-are-n plus? Nici măcar nu l-a împuşcat pe Tartor, i-a frânt pur şi simplu gâtul! Ce putere are? Şi se zicea despre ăla că are o forţă de neînchipuit, rupea pe vremuri lanţurile cu pieptul. Cum a reuşit?
S-au dat de partea lui gorilele care-l apărau pe Tartor, ziceau unii, altfel n-ar fi reuşit. Cine ştie de ce erau supărate, şi p-ormă şi-au dat seama că n-or să-i ierte oamenii Bătrânului şi-au şters putina, nu vezi că nu le mai dă nimeni de urmă, de parcă au intrat în pământ? Alţii erau convinşi că le făcusem de petrecanie şi gorilelor, care l-ar fi apărat pe Tartor ca pe ochii din cap. Dar nu-nţelegeau de ce nu s-au găsit trupurile lor.
Alţii presupuneau că am pus mâna pe vreo armă neştiută şi pac, pac! distrug cu ea pe cine vreau.
Alţii, în sfârşit, erau convinşi că asistaseră la toată scena şi băsmeau fel şi fel de născociri. Mă văzuseră hlizindu-mă la sala sporturilor şi ăl Bătrân în spatele meu, p-ormă mă dusesem în culise, şi el după mine, şi-acolo a zis unul dintre noi: hai p-a dreaptă! şi ne-am luptat ca-n poveşti, săltându-ne pe rând de la brâu şi trântindu-ne la pământ, cu figuri dintr-alea pe care le vezi doar în filme la televizor şi după ce i-am frânt gâtul Bătrânului, naiba ştie cum, că ei nu s-au prins, aşa de iute fusesem, am ieşit şi dus am fost, iar gorilele care-l apărau m-au recunoscut de şef şi-au şters-o, să nu-i găbjească poliţia pentru câte crime înfăptuiseră pân-atunci.
— E aşa cum zic ăştia sau nu-i aşa, omule? Cum a fost?
Nu se făcea să le răspund.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
Foto autor: Cristina Ţurlea
