Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 28
La aproape cincizeci de ani, Manolo nu mai putea renunţa la un obicei căpătat cu decenii în urmă: când se scula dimineţa, primul lucru pe care-l făcea era să dea pe gât un pahar de tărie. Niciunul mai mult. La început, când încă era în Cuba, fusese un pahar cu rom. Când ajunsese în America, înlocuise romul cu bourbon. După ce s-a stabilit în Spania, a încercat să treacă pe votcă, dar îi lipsea într-atât parfumul bourbonului, încât n-a mai renunţat la el. Orice marcă. Nimic nu se compara însă cu Jack Daniel’s, din care avea grijă să aibă întotdeauna rezerve. Dacă l-ar fi întrebat cineva de ce bea paharul în fiecare dimineaţă, ar fi răspuns că i se luminează mintea, aşa se simţea, iar zilele nu i se mai par negre. Nu-l întreba nimeni. Se trezea atât de morocănos, încât cei din jur, dacă era careva în jur, n-aveau curajul să-i zică ceva. Demult, o femeiuşcă cu care-şi petrecuse noaptea îl luase la rost să-i facă dracului o cafea neagră să se trezească şi ea, înainte să se-mbete din nou, s-a uitat lung la ea, a smuls-o dintre cearceafuri şi-a dat-o afară cu şuturi în fund, aşa goală cum era. I-a strâns ţoalele grămadă şi i le-a aruncat când nebuna bătea în uşă cu pumnii şi picioarele, strigându-i că-i un bătrân dement cu care n-o să mai aibă de-a face în viaţa ei. După ce-şi bea paharul, Manolo era bun de orice. Nu renunţa la obicei nici dacă se îmbătase ca un porc în seara dinainte. Mai ales atunci, nimic nu era mai bine venit.
La fel a făcut şi după noaptea în care accidentase o fătucă atât de speriată că-i curgea un firicel de sânge, că lăsase poliţia să creadă că fusese vorba de-o ciocnire înspăimântătoare şi-n loc să se ducă fiecare-n treaba lui, cum era cazul, şi să se-nţeleagă frăţeşte – el ar fi fost în stare să-i lase chiar un teanc de euro, numai să-i tacă gura şi să nu se mai văicărească de parcă şi-ar fi văzut maţele – ea s-a oprit la spital, să-i pună felcerul un rahat de pansament, iar el fusese dus la poliţie de un poliţist căpos. Fusese obligat să-l anunţe în miez de noapte pe Sergio, avocatul bun la toate, care nu i-a reproşat că-l scoate dintre cracii unei curviştine şi-a sosit să negocieze cu caralii şi să plătească o cauţiune de căcat. Nu avea cazier, nu ştia cum arată poliţia, nu plătise în viaţa lui o amendă, nici cât trăise în Cuba comunistului ăluia care ţinea discursuri de câte cinci ceasuri de te pişai pe tine de oboseală. Dar acum i se deschidea un dosar penal. A scăpat până la urmă, dar rămăsese pata, rămăsese ruşinea, era convins că dacă se întâmplă lucruri dintr-astea, lumea se duce de-a berbeleacul, fără scăpare. Trebuia să fie mai atent.
Îşi băuse paharul şi plecase să-l caute pe Carlos Venegas, să-i spună tărăşenia, uite ce s-a-ntâmplat astă-noapte, hombre, aşa şi pe dincolo, chiar dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, tot s-ar fi dus de îndată ce se crăpa de ziuă, se obişnuise să prezinte un raport, aşa-i zicea el, cu ce făcuseră băieţii, cum stătea piaţa, care dintre curve îşi mai ridicase fustele-n cap, prostii, iar Carlos Venegas era încântat, chiar dacă-l interesa unu la sută din ce-i relata Manolo. De data aste era altfel, Carlos Venegas a dat din cap, ştia, îl informase deja Sergio, îl privea pe Manolo gânditor în timp ce-şi mângâia câinele tolănit la picioare, un spaniel atât de bătrân că de-abia se mai mişca prin casă, îi căzuseră dinţii, Manolo şi-l amintea svelt, în vremurile în care se luau la întrecere în livada din spatele casei, prin plantaţia de cânepă.
– N-o să mai faci tu nimic, i-a spus Carlos Venegas, îl laşi pe avocat să aranjeze cum ştie, speriata aia o să primească o sumă care s-o facă să uite ce-a spus poliţiştilor când ai lovit-o, o să insiste că era speriată, era prima oară şi probabil exagerase în febra panicii. Nu va fi nevoie să te dai la fund, dimpotrivă, trebuie să vadă în tine toţi cetăţeanul model, aşa c-o să mergi cu mine la sindrofii şi-o să apari în cluburi ca pân-acum. Pentru tine am alte treburi: stai cu ochii pe ziarista aia, se încăpăţânează să rămână în oraş, şi stai cu ochii şi pe Sonia.
Manolo nu-ntrebase nimic, cum nu-ntrebase vreodată în anii dinainte, când Carlos Venegas îl ruga să facă ceva. Se întâmpla încă din tinereţea lor cubaneză. Hălăduiau pe străzile Havanei, făcând pe paznicii şi strecurându-se prin plasa activiştilor care-i trimiteau pe trântori la tăiat trestie de zahăr şi de fapt făcând planuri după planuri să evadeze din insulă, după ce se convinseseră că n-o să mai urmeze în vecii vecilor vreo invazie să-l răstoarne pe Liderul Maxim. Manolo agăţase într-o seară o mulatră în port, i-o trăsese pe loc, într-un gang, la sfârşit femeia i-a cerut bani, a pocnit-o poate mai tare decât ar fi trebuit, a izbit-o cu capul de bordură şi n-a mai mişcat. Nu-l văzuse nimeni, dar a căzut întâmplător în dimineaţa următoare în grupul de suspecţi, însă miliţia nu l-a mai băgat în seamă după ce Carlos Venegas le-a arătat cotoarele celor două bilete cu care fuseseră amândoi la film în seara cu pricina, în partea opusă a oraşului. Manolo i-a jurat lui Carlos Venegas recunoştinţă veşnică şi n-a uitat vreodată. După două săptămâni reuşeau să ajungă în Florida. Carlos Venegas l-a ţinut mereu aproape, Manolo fusese omul de încredere în America, rămăsese şi în Spania.
Acum n-avea de ce să se-ndoiască de ordinul dat. Ştia că el, Manolo, e omul cel mai potrivit pentru a rezolva probleme. Dacă mirosise ceva Carlos Venegas şi el trebuia să stea cu ochii pe Sonia, avea s-o facă. Trebuia să ai snagă să ceri să stai cu ochii pe Sonia, Manolo era încă o dată uimit, cum fusese în toţi anii, de flerul lui Carlos Venegas. Pentru toată lumea, Sonia era una cu Carlos, nu ţinea minte să fi fost o problemă de când o cunoscuse şi-l ajutase să ajungă ăl mai tare în oraşelul ăla american din Alabama, în care mulţi adoptaseră viicile stil Miami, aduse de Carlos Venegas, şi începuseră să-şi plătească limuzine cât terenul de baseball, din vanitate. Fusese mereu în spatele lui, lipită de el. Era ca şi cum s-ar îmbolnăvi mâna dreaptă şi vrei s-o retezi, e al dracului de rău. Carlos nu-i spusese ce să facă, nici cum, i-a zis doar să stea cu ochii pe ea. Harponul o să-l arunce el, dac-o să fie nevoie, Manolo nici nu se gândea să fie prin preajmă când va fi aruncat. Asta chiar nu voia să vadă.
Trebuia să-şi împartă munca cu cap, să nu rateze, ar înnebuni dacă ratează. Pe Sonia trebuia să stea cu ochii numai el, n-ar fi putut cere altuia care-i era îndatorat, să-mpartă treaba putea face doar în privinţa ziaristei băgăcioase.
Simţea că ceva nu e-n regulă. Nu că trebuie să-l urmărească pe ăla sau pe ăla, făcuse asta toată viaţa, ori că Sonia, care fusese de-a casei, ştia cam tot ce ştia şi el şi dacă lucrurile se-mput era clar că stau cu toţii p-un butoi cu pulbere. Se simţea inconfortabil pentru că toate însemnau că se duce dracului de râpă lumea pe care-o ştia. Şi habar n-avea să trăiască-n altă lume, nici măcar nu se gândea c-ar putea trăi în altă lume.
După ce l-a lăsat pe Carlos, a dat o raită pe la localuri, şi-a pierdut un ceas sperând să câştige în sfârşit la blackjack, i-a întrebat pe barmani cum mai stă treaba, a schimbat câteva politeţuri cu nişte fufe cu ochi languroşi, nu mai ţinea minte dacă le-o trăsese ori nu, a băut cîteva cafele, dar şi câteva pahare cu Jack Daniel’s pe care nu-l refuza nici în timpul zilei, după cel obligatoriu de la trezire, şi s-a oprit în cele din urmă să vorbească cu Sile Clămparu.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
