Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 11
În viaţa mea nu fusesem mai furioasă, dacă aş avut unde, m-aş fi cărat de-acolo în clipa aia, când a vrut să mă pălmuiască din nou l-am lovit şi eu, strigând:
„N-o fac! Mai bine mor!”
„Poţi să şi mori!”, a zis.
M-a apucat pe neaşteptate de păr şi m-a târât într-o debara alăturată, pe care n-o văzusem, unde era doar un pat şi-o ferestruică de-o palmă, ca o gură de aerisire, şi-a scos cureaua şi-a-nceput să mă lovească, ustura cumplit, n-aveam cum să mă feresc şi n-avea niciun rost să strig după ajutor, ştiam că n-o să vină nimeni, dar sigur am urlat de durere şi p-ormă am căzut pe pat, dar continua să mă lovească. Când s-a oprit, s-a prăvălit peste mine, mi-a ridicat rochia, i-am strigat că nu mai vreau şi spre surprinderea mea, s-a ridicat în picioare şi-a plecat încuind uşa. Eram disperată, convinsă că viaţa mea se sfârşise, n-aveam de gând să ajung o curvă pentru toţi nespălaţii, mai bine muream pe loc şi, când mi-am zis asta, am văzut că-şi uitase cureaua pe pat, mi-am legat-o-n jurul gâtului şi-am fixat-o de mânerul ferestruicii care nu se deschidea şi nu dădea nicăieri, niciodată nu fusesem mai hotărâtă să termin cu toate!
Atunci a intrat din nou.
„Ce pizda mă-tii crezi că faci? Să-mi aduci poliţia pe cap?”
M-a dezlegat şi m-a lovit din nou cu cureaua, pân-a obosit, nu se mai oprea, parcă-nnebunise, eram toată numai dungi roşii-vineţii. Apoi m-a aşezat în fund, m-a apucat de păr şi şi-a băgat mădularul în gura mea, s-a împins de câteva ori şi p-ormă a ejaculat, credeam că nu mai termină, mă înecam, după care a plecat, luându-şi şi cureaua.
Am plâns toată noaptea, cred că şi toată ziua următoare. N-am văzut pe nimeni, n-a deschis nimeni uşa, nici măcar nu auzeam vreun zgomot. Eram speriată. Mi-era foame. Mai ales mi-era sete. Mă gândeam c-o să mor acolo, uitată de toţi, degeaba băteam în uşă, nu venea nimeni, ca şi cum nimeni nu m-ar fi auzit. După o altă zi, am primit o sticlă cu apă, nimic altceva. Nu ştiu după câte zile mi-au dat ceva de mâncare. Mă simţeam fără puteri, mă uitam la mine şi eram plină de vânătăi. Nu ştiam câte zile trecuseră, în mod sigur acum mama se prinsese că dispărusem şi mă căuta bombănind că cine ştie unde m-a dus capul ăla al meu prost şi chiar aşa se întâmplase. Nu mai eram o prinţesă, eram un rahat.
Când a apărut din nou Aurel, nu mai ştiam dacă e zi sau noapte. S-a purtat cu blândeţe, l-am lăsat să mă mângâie şi să se culce cu mine, a adus două copane de pui şi o sticlă de vin, le-am devorat, dar n-a zis nicio vorbă şi p-ormă a plecat. În seara sau ziua următoare a făcut la fel. P-ormă a venit Paula şi p-ormă a venit un bărbat, s-a uitat lung la dungile mele care din vineţii deveniseră negre, dar n-a zis o vorbă, s-a dezbrăcat, l-am aşteptat în pat, s-a zbătut o vreme în mine, a terminat, nu l-am mai văzut. Începusem noua mea viaţă.
M-am obişnuit repede. Dacă accepţi ce ţi se-ntâmplă nu e dracu-atât de negru. M-au lăsat să ies din debara, am ajuns într-una din camerele vagon, în fiecare seară venea câte un bărbat, uneori şi doi, nu ştiu cine-i aducea. Nu ieşisem încă din casă. Mi-am cunoscut vecinele, una era o marocancă neagră că te speria, alta era albaneză, două erau moldovence, una singură era de-a noastră. Habar n-am cum le chema de-a devăratelea, Paula mi-a spus că-şi găsiseră nume care de care mai minunate: una se numea Esperanza – Speranţa, alta Hermosa – Frumoasa, alta Milagros – Minunata, alta Graciana – Graţioasa, alta Sol – Soare. N-am vrut să-mi iau un nume, îmi place Lila. Şi nici n-aveam de gând să mă ascund. Eram cea mai tânără dintre toate, dar niciuna nu vorbea de vârstă şi niciuna nu prea avea chef de vorbă, n-am reuşit să aflu de când erau acolo şi nici altceva. Ne sculam cu toatele la prânz şi pierdeam vremea toată ziua, ne epilam, ne făceam unghiile, ne vopseam pleoapele în toate culorile, ne fâţâiam în faţa oglinzilor, în aşteptarea serii, când veneau clienţii. Nu s-a întâmplat să vină la mine vreun român, aş fi vrut să-i spun ce-i cu mine, n-am întâlnit decât spanioli, suedezi sau negri. Niciunul nu stătea de vorbă cu tine.
Într-o zi am ieşit în oraş cu sora lui Aurel, părea foarte atentă să nu fac vreo prostie, să mă reped la vreun poliţist, să strig după ajutor, dar nu mi-era gândul la aşa ceva, căscam doar gura la case cum nu mai văzusem, scăldată de un soare puternic. S-a liniştit repede. Am strigat de bucurie când am văzut un cinematograf.
„Când vedem un film?”, am întrebat.
„Când vrei. Doar ai bani.”
Mă oprisem în loc şi probabil că eram atât de uluită, încât a zis imediat:
„Nu ţi-a spus Aurel? Ai zece euro pe zi, numai ai tăi, îţi opresc din ei masa, dar e foarte ieftin, cu restul faci ce vrei. Sunt la mine. În două luni ai strâns patru sute.”
Patru sute! Nu ştiam cât însemna, dar mi se părea o avere. Mă puteam duce la toate filmele la care doream şi-mi rămâneau destui să mai duc şi acasă, eram sigură c-o să mă-ntorc acasă curând.
În seara aceea a apărut Aurel, nu-l mai văzusem de câteva săptămâni.
„Ce mai faci, prinţeso?” Nu-mi mai spusese aşa de când fugisem din România. „Mi-a fost dor de tine. Am fost plecat şi abia aşteptam să te văd.”
M-a mângâiat mult, ca la început, m-a sărutat, nici nu ştiu când am ajuns în pat. P-ormă şedea pe-o parte, cu capul sprijinit în palmă şi se uita la mine, vorbindu-mi. Făcea planuri, ce-o să facem noi doi în lunile ce+or să vină şi-n anii care-or să vină, când o să fiu pe zi ce trece mai frumoasă şi-o să aflu mai multe şi toată Spania o să ne fie la picioare. Nu-nţelegeam mare lucru, dar îmi plăcea cum vorbeşte, mă liniştea, am început să-l mângâi, am făcut-o, îmi tot zicea prinţeso, o să te duc să vezi lumea. Nu m-a păcălit. A doua zi m-a urcat în maşina lui, alta decât cea cu care venisem din România, şi am fost să vedem marea, n-aveam vorbe de uimire, şedeam la o masă pe o terasă, sub o umbrelă portocalie, numai noi doi, roiau în jurul nostru chelnerii, aducându-ne platouri şi sticle cu băuturi colorate.
„Voiai să ajungi chelneriţă?”, m-a întrebat. „Nu-i mai bine să roiască ei în jurul tău? Ascultă-mă şi-aşa o să fie.”
Mă gândeam că-şi bate joc de mine, am preferat să sorb mai departe din paharul pe care mi-l tot umplea. Începusem să mă cherchelesc.
„Prinţeso, te iubesc. Ai încredere în mine.”
Nu sunt sigură c-a spus chiar aşa, dar mi-au răsunat vorbele astea toată noaptea în cap. În ziua următoare m-a dus la film, nu mai ştiu ce-am văzut, dar parcă mă-ntorsesem înapoi în timp, mi-am pus capul pe umărul lui, nu s-a ferit. După ce s-a terminat filmul, ne-am plimbat pe străzile străjuite de platani, am trecut pe lângă un bar foarte luminat, o să petreci multe seri aici, a spus, dar nu ne-am oprit, a zis că îi e dor de mine, chiar în clipa aceea, am urcat în maşină şi i-am supt-o, învăţasem că-i place.
Seara au venit doi clienţi şi-n seara următoare la fel şi p-ormă l-am văzut din nou, iar s-a culcat cu mine şi mi-a spus că mă iubeşte şi eram în al nouălea cer.
Mi-a mai spus că se gândise mult şi că avea încredere în mine şi n-o să mă mai ţină-n casă, o să ies pe stradă, dar să am multă grijă, să nu mă prindă poliţia, ajung la zdup şi el la fel şi se duc dracului toate planurile noastre. I-am promis tot ce-a vrut.
Din seara următoare am ieşit pe stradă. Mă ducea cu maşina, mă lăsa într-un anume loc, în apropierea unui parc, aşteptam plimbându-mă încolo şi-ncoace, mă linişteam că nu eram singură, altele ca mine făceau la fel, mă întreba vreunul cât îl costă, spuneam nişte cifre uriaşe, dacă acceptau, ne duceam la un hotel din apropiere, unde Aurel îmi aranjase o cameră a mea. După ce clientul pleca, ieşeam din nou. Am făcut-o uneori de trei, patru ori pe seară, până noaptea târziu. La sfârşit îi dădeam telefon şi venea să mă ia cu maşina, întindea mâna să-i dau banii, mă întreba invariabil dacă sunt toţi, dădeam din cap, nu mă gândeam să opresc din ei, ştiam ce face dacă mă prinde.
„Eşti o minune, prinţeso! Te iubesc!”, spunea şi scotea nişte bancnote din teanc, fără să se uite la ele, şi mi le punea în palmă. „Ăştia-s ai tăi.”
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
