Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 12
A doua zi mi-a fost rău şi nu puteam lucra, Paula m-a înţeles.
Astăzi e ziua în care Aurel mă duce la film. Dar nu m-a mai dus la film, mi-a spus c-o să fie o surpriză, o să văd locuri noi şi am plecat cu maşina lui nouă, habar n-am în ce direcţie, am trecut prin câteva sate, am mers o vreme pe autostradă, am părăsit-o, drumul urca şi începuseră munţii, văile erau acoperite de livezi de măslini, era minunat. I-am spus-o.
„Îţi place, prinţeso?”
„Nici nu ştii cât de mult!”
„O să-ţi placă şi mai mult!”
A oprit pe un drum pietruit, departe de orice aşezare, lângă nişte ruine foarte vechi, ziduri groase de piatră năpădite de iarbă prin care sigur se ascundeau şerpi. I-am spus-o. A râs. Ne-am aşezat pe un zid şi-am privit amândoi până-n zare, era atât de frumos că mi-au dat lacrimile. Îmi spunea ce e în fiecare loc, mă simţeam importantă, iubitul meu m-a adus până aici să-mi arate şi să mă-nveţe, ştia o groază de lucruri. Nici nu mi-am dat seama când începuse să vorbească despre altceva.
„De ce mă trădezi, prinţeso? Ţi-am spus să ai încredere în mine şi te-am lăsat să faci ce vrei şi tu mă trădezi.”
M-am uitat speriată la el, nu-nţelegeam nimic.
„Ai stat de vorbă cu o ziaristă alaltă seară…”
„Asta era. Dar n-am vorbit despre tine!”
„N-are importanţă. Nu trebuia să vorbeşti despre nimic! Ţi-am spus să te fereşti de poliţişti şi de ziarişti.”
„N-am vorbit despre noi! Vrea să facă un reportaj…”
„Un reportaj…”
„Da. Despre lumea de-aici.”
„În care-o să apari şi tu…”
„N-o să apar, nu i-am dat voie!”
„Nu i-ai dat voie! Şi crezi că-i pasă că nu i-ai tu voie…”
„Aşa mi-a promis.”
„De ce-ai fost proastă? Aveai tot ce-ţi doreai!”
„Ce vrei să spui?”
„Aveai tot ce-ţi doreai. Ai dat cu piciorul.”
„Te rog, crede-mă, n-am vorbit despre tine, nici despre noi, n-am dat niciun nume…”
„Termină.”
„Îţi jur!”
„Ţi-am zis să termini! Mai priveşte o dată în jur, cât mai ai timp…”
M-am speriat, am vrut să mă ridic, dar atunci m-a lovit cu o piatră sau cu ceva foarte tare în moalele capului, am leşinat. Probabil m-a târât de pe zidul pe care şezusem la marginea ruinelor, era vreo râpă pe-aproape, în ea m-a prăvălit. M-am lovit de copacii înalţi, oi fi căzut printre ei, cine ştie câte coaste mi-oi fi rupt, sângerez, leşin, îmi revin, leşin din nou. Nu mă pot ridica, de-abia mă mişc, mă doare foarte tare capu-ăsta-al meu prost. Cu degetele mâinii stângi îmi pipăi buzunarul în care ţin întotdeauna buletinul, nu e, dacă o să mă găsească vreodată careva n-o să ştie cine sunt. Dar n-o să mă găsească nimeni. Niciodată.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
