Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 9
Eu şi frate-miu mai mic descoperisem o metodă să ne ducem la cinema fără să plătim. O ţineam de vorbă pe controloare, în timp ce el se strecura de-a buşilea în sală, pe urmă ziceam că parcă mă strigase mama, alergam afară unde tropăiam vreo două minute şi mă-ntorceam spunându-i controloarei că mama m-a trimis să-l caut pe frate-miu care sigur s-a ascuns în sala de cinema, intram şi eu şi rămâneam acolo până la sfârşitul filmului. Nu ştiu cum de nu se prinsese, că prea o făcusem de multe ori, dar încă mai mergea metoda asta. Era însă din ce în ce mai greu pentru că sala de cinema era tot mai goală şi dacă nu se adunau măcar opt, zece persoane care să plătească, nu dădeau drumul la film. Şi, ca să se-adune măcar atâţia, aduceau numai filme cu bătăi şi-mpuşcături că-mi ţiuiau urechile, frate-miu urla de încântare, mie nu-mi plăceau decât filmele de dragoste, eram moartă după alea indiene, într-o vară n-au adus decât aşa ceva, raiul pe pământ! Când venea toamna trebuia să merg la şcoală, nu-mi plăcea deloc, abia aşteptam să-nceapă ploile, să am un motiv să nu mă duc, se întindea noroiul pe strada noastră desfundată de la un trotuar la celălalt, umblam cu cizme de cauciuc, abia se-ncumetau camioanele să treacă. Mă mai duceam când şi când, să nu mă dea afară, auzisem că altfel pierd alocaţia şi atunci maică-mea chiar s-ar fi supărat şi m-ar fi întrebat ce dracu e-n capul meu ăla prost şi unde-mi port eu toată ziua hoitu, altfel n-o interesa pe unde umblu. Mai aveam câteva luni de chin şi terminam a opta, făcusem paişpe ani şi nu mă mai obliga nimeni p-ormă să merg la şcoală, m-aş fi făcut chelneriţă la un restaurant din centru, ca o verişoară despre care maică-mea zicea că-i o curvă. Dar nu se vedea din nimic că-i o curvă. Mă dusesem o dată până la birtul la care lucra ea, îmi plăcuse grozav, mai ales când îi lăsau muşterii bacşiş, ban cu ban se adunau, dar mă plictisisem mergând până acolo, ieşisem din strada noastră de mahala într-alta la fel de desfundată, până la capătul liniei de tramvai, urcasem fără să plătesc, şi tramvaiul mă hurducăise că mi se urâse, până la o piaţă, Matache, în care puţea cumplit a peşte şi a hoit şi p-ormă am mers pe jos pe nişte străzi întortocheate că mi-era frică să nu mă rătăcesc, până la birt. Noroc că nu-l târâsem şi pe frate-miu după mine. Singurele drumuri în care nu pot scăpa de el sunt la cinematograf, parcă-mi citeşte gândurile şi se ia după mine. Am auzit c-or să dărâme cinematograful şi tot ce-i pe lângă el, să facă un bulevard spre centru, poate avem noroc să dărâme şi casa noastră, să ne mutăm în altă parte, măcar să nu mai fie noroi, tare mult mi-ar plăcea, deşi toţi vecinii înjură zi şi noapte şi strigă oricui vrea să-i asculte că ei nu pleacă de la agoniseala lor decât dacă le dă statul nu ştiu câţi bani, inspectorul care umbla din poartă-n poartă cu măsurătorile a râs când a auzit cât voiau. Nişte proşti!
Era puţin după Paşte, mă holbam la afişul cinematografului cu nişte actriţe pe care nu le mai văzusem în viaţa mea, mă tot scotoceam degeaba în buzunare, n-aveam un şfanţ şi nici nu mai puteam face vechea poantă, începuse să se prindă controloarea, se uita cam urât la mine, şi oricum frate-miu plecase să joace fotbal cu nişte derbedei de-ai lui, îmi zisese că n-are chef de film, e-o prostie cu iubire şi lacrimi. Exact un film pentru mine! Atunci a apărut lângă mine Aurel, încă nu ştiam că-l cheamă aşa, m-am şi speriat când i-am auzit vocea.
„Vrei să vezi filmu, prinţeso?”, m-a întrebat.
Mama îmi spusese să nu intru în vorbă cu necunoscuţi, că pot s-o păţesc. Dar era la doi paşi de noi casieriţa, care ne privea din spatele geamului, şi dacă ar fi fost vreo chestie nasoală ar fi intervenit, aşa că m-am întors spre voce şi-am văzut un băiat cu un cap mai înalt decât mine, care oricum sunt înaltă, cu părul foarte negru, pieptănat pe spate, un început de mustaţă, un tricou gros pe care scria ceva în nu ştiu ce limbă şi nişte blugi şalvari caraghioşi. Nimic periculos, m-am liniştit. Nu era din cartierul nostru, îi ştiam pe toţi, dar parcă ar fi fost de-acolo, aşa se purta, poate se mutase de curând şi n-apucasem să aflu.
„Nu ştiu ce să zic”, i-am răspuns. „Pare un film de dragoste.”
„Şi-ncă cum!”, a zis el, pe când mă uitam din nou la actriţele din poze, chiar că nu le mai văzusem vreodată. „Hai că te invit eu.”
„Ce-ţi veni?”, am întrebat.
„Nu-mi place să văd un film de unul singur şi p-ăsta chiar aş vrea să-l văd”, a zis.
N-am mai stat pe gânduri, mai erau câteva minute până să-nceapă, a luat bilete şi ne-am grăbit să intrăm, sala era plină, abia am găsit două locuri unul lângă altul, în spate, aproape de intrare, mai zărisem câteva în faţă, dar nu se făcea să mă duc acolo singură, după ce mă invitase. Până să se stingă lumina, nu ştiu de unde a făcut rost de-o pungă mare cu floricele, nu mai ţineam minte de când nu mai mâncasem floricele, se potriveau toate de minune. Chiar era un film de dragoste, am plâns ca proasta la sfârşit, dar n-a râs de mine şi după ce ajunsesem acasă m-am gândit că nu încercase măcar o singură dată să mă pipăie sau să mă pupe, cum fac golanii, şi mă simţisem tare bine. Eram încântată că acceptasem să mă văd cu el a doua zi, la alt film. Aveam de gând să mă uit mai bine la el şi să-l cunosc.
Am stat la taclale o groază, îşi dăduse drumul la limbă, de unde în ziua dinainte d-abia scosese două vorbe. Ce fac, ce face, ce-aş vrea să fac, am aflat că avea vreo douăj’doi de ani, nu-i arăta, lucra în Spania, venise acasă de Paşte să-şi vadă rudele, se pregătea să plece înapoi curând. Începusem să visez, eu nu văzusem nici măcar marea, nu ieşisem din Bucureşti decât la lacurile din jur, i-am spus asta, părea că-l doare-n cot. Nici când i-am spus c-aş vrea să mă fac chelneriţă după ce termin şcoala, ca o vară de-a mea, şi p-ormă să văd lumea n-a părut să-l intereseze şi nu mai ştiam ce să-i spun. Şi hodoronc-tronc, mi-a trântit-o:
„Hai cu mine să vezi Spania, prinţeso.”
(fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
