Lemne pentru foc

În absența tatălui – 25

Când auzeam hărmălaie şi lătrături nesfârşite pe strada de obicei liniştită, eram convins că hingherii au ieşit din nou la vânătoare de câini şi pisici vagaboande. Îi fugăreau printre garduri, îi prindeau cu un laţ de sârmă şi-i aruncau într-o cuşcă zăbrelită pe roţi, trasă de o mârţoagă leneşă, unde nici măcar nu mai scheunau, de parcă ar fi simţit ce-i aşteaptă. Se zvonea că sunt duşi la marginea oraşului, într-un spaţiu împrejmuit cu gard înalt de uluci unse cu catran, şi că, atunci când se strângeau destui, hingherii intrau câte trei-patru pe porţile mereu ferecate şi-i goneau cu biciul spre partea opusă, unde erau decupate în scânduri, la nivelul pământului, nişte găuri nu mai mari decât un bot de câine, prevăzute cu un fel de foarfece sau cuţite fine acţionate printr-un mecanism de la distanţă. Îndată ce botul era prins în gaură, cuţitele acţionau jupuind câinele de viu, trupul însângerat şi zbătându-se cădea de cealaltă parte, într-o groapă cu var nestins, pieile rămase de astă parte erau strânse şi trimise la fabricile de pantofi. De fiecare dată când auzeam lătrăturile pe stradă, mă ascundeam în cea mai întunecoasă cameră, acoperindu-mi urechile. Visam animale zvârcolindu-se de groază şi multă vreme refuzam să-mi încalţ pantofii, credeam că sunt din piele de câine, mama a trebuit să se-ncrunte şi să mă urecheze ca s-o ascult, mai târziu am aflat că unii pantofii sunt făcuţi din piele de bou, iar la cei mai mulţi nici măcar nu se foloseşte pielea. După ce tata a fost trimis la închisoare, mă mai obişnuisem cu hărmălaia izbucnită la trecerea hingherilor, într-o zi m-am trezit în curte, privind după cuşca zăbrelită pe roţi. Nu ştiu cine-mi spusese povestea, nu ştiu dacă era adevărată.

Mi-am amintit de poveste când mama mi-a cerut s-o însoţesc la cumpăratul lemnelor pentru iarnă, eram convins că depozitul e prin apropierea locului unde se jupoaie câinii, m-a apucat un frison, dar n-am avut curaj să-i spun că n-aş merge, cineva trebuia s-o ajute şi eram singurul bărbat în casă.

N-am văzut niciun hingher tot drumul, parcă intraseră în pământ, nici măcar vreun adăpost pentru câini, dar e adevărat că o ţineam pe mama de mână şi capul în pământ, atent pe unde calc, strada pe care ajunsesem în cele din urmă era numai cu bolovani de râu bătuţi cu maiul, unii mai mari, alţii mai ieşiţi din pământ, fără trotuare, cu case în fundul unor curţi năpădite de verdeaţă care începuse să ruginească, şi câte o cişmea din loc în loc la care se bălăceau puradei în picioarele goale. Depozitul de lemne era cât un cartier, grămezi de lemne într-o parte, grămezi de cărbune în altă parte, şine de cale ferată între ele, cu câteva vagoane din care se descărca ba una, ba alta, un şir de căruţe care aşteptau clienţii şi multă lume, ne-am aşezat la o coadă nu mai scurtă decât o stradă, eram convins c-o să stăm acolo o săptămână, mă gândeam că n-am luat cu noi nimic de mâncare, dar până la prânz ajunsesem în faţă, mama a plătit pentru două căruţe de lemne, să nu mai păţim ca iarna dinainte, când am cam dârdâit, şi ne-am dus să ni le încarce, a mai durat vreo două ore, după care am pornit spre casă, era ceva de mers, eu m-am aşezat într-una dintre căruţe, în vârful grămezii, mi-era cam teamă să nu se rostogolească cu mine, trunchiuri cam de-un metru lungime, unele mai groase, altele mai subţiri, tot drumul am privit pe linia tăieturii, încercând să număr cercurile concentrice, să aflu câţi ani avusese copacul din care fusese tăiat trunchiul, dar n-am reuşit cu niciunul, la un moment dat cercurile se strângeau atât de strâns că nu le mai distingeam, am renunţat şi cam atunci am ajuns acasă, începuse să se-ntunece, ţiganii din căruţe au aruncat lemnele peste gard în curte, se strânsese o grămadă cum nu mai văzusem în curtea noastră, mama s-a certat cu ei că nu erau mulţumiţi de plată, dar nu le-a mai dat nimic, le ajungea, le tot zicea, şi-au plecat în sfârşit, bombănind. În seara aceea am dormit neîntorşi.

Nici nu începuse bine ziua următoare, că mama m-a zgâlţâit să mă trezesc mai repede, era neagră de supărare, cineva furase în timpul nopţii destul din lemnele noastre, grămada care se ridica exact lângă gard, depăşindu-l ca înălţime, se micşorase văzând cu ochii, dispăruseră cam un sfert. Mă învârteam şi eu în jurul ei, încercam să înţeleg şi întrebam,

cum au făcut,

dar pe mama n-o interesa cum au făcut, paguba era pagubă, aşa că îndată nu-mi mai lua în seamă întrebările, am priceput şi eu după o vreme că nu mai avea importanţă, şi n-aveam pe cine bănui, jumătate din stradă n-avea gaze, ca şi noi, şi la fel şi străzile din apropiere, putea să fi fost oricine, chiar şi ţiganii nemulţumiţi că n-au primit banii ceruţi în plus, mama ofta şi-şi frământa mâinile şi pe urmă mi-a zis,

trebuie să le tăiem chiar azi, altfel rămânem fără ele, cheamă-l pe nea Victor,

aşa că m-am dus la capătul străzii unde locuia nea Victor cu baba lui, i-am spus că mama are de tăiat lemnele pe care le-am adus ieri, nu mai poate aştepta pentru că ne-au furat deja un sfert din ele, şi nea Victor a dat din cap,

noroc că nu mi-am făcut program pe ziua de azi, a zis el mai mult ca să mă sperie, ştia toată lumea că n-are niciun program şi stă degeaba cât e ziua de lungă, aşteaptă-mă să iau ceva pe mine,

s-a dus în coşmelia lui şi şi-a luat un pulover vechi de lână încheiat cu nasturi mari în faţă, de ce şi l-o fi luat nu-mi venea să-l întreb, era cald, abia venise toamna sau poate nici nu venise, deşi începuseră să ruginească şi să cadă frunzele.

Când am ajuns acasă, mama aşezase capra de lemn în apropierea grămezii de trunchiuri, adusese şi fierăstrăul şi nea Victor s-a apucat să taie butucii lungi cam de un metru în trei bucăţi mai mici şi când se strângea o grămadă destul mare, lua toporul şi spinteca bucăţile în bucăţi şi mai mici, cât să încapă în sobă, treaba mea era să le iau pe astea şi să le aşez rânduri, rânduri, în magazia de lemne până sus, sau în rânduri cât pot eu de înalte, a venit şi mama să m-ajute şi să mi-arate cum se face,

nu te duci la serviciu nici azi, am întrebat-o,

mi-am luat trei zile din concediu să aranjăm lemnele, a spus ea,

adică o să fie şi mâine treabă, am întrebat eu,

tu crezi că terminăm azi, eu nu cred, a zis mama, continuă să aşezi ca pân-acuma, mă duc să-i fac de mâncare lui nea Victor,

şi nouă, am strigat eu,

şi nouă, a încheiat mama.

Mă dureau braţele de-mi ieşeau ochii din cap, nu mai puteam, m-am aşezat pe-o buturugă să-mi trag sufletul, dar nea Victor era cum îl văzusem dimineaţa, îi mergeau mâinile de parcă s-ar fi jucat, mi-a continuat el sarcina, a aşezat lemnele pe rânduri până sus, oricum la înălţimea aia eu nu ajungeam şi pe urmă s-a oprit şi el,

o pauză e bine venită mereu, a zis el,

şi mama parcă-l auzise, venise deja cu un clondir cu ţuică,

bea puţin, spală-ţi mâinile şi vino-n casă la masă, i-a zis

şi eu, am întrebat, mort de foame,

şi tu.

N-a făcut pauză mai mult de-o oră şi s-a-ntors la fierăstrău, până seara tăiase mai mult de jumătate din grămada de lemne, le spintecase şi le aşezase în magazie, cea mai mare parte singur şi ajutat de mama, pe mine nu mă mai ţineau braţele. Când a plecat se întunecase bine, dar când m-am trezit a doua zi, am auzit scârţâitul fierăstrăului, nea Victor îşi începuse treaba, până la prânz a terminat şi mama a măturat curtea de surcele, pe care le-a strâns într-un coş de rafie şi-a încuiat uşa magaziei cu un lacăt mare.

Ştiam unde e cheia, dacă aveam nevoie de lemne pentru foc.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)