Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 9
Nu prea ştiu ce să fac. Am viaţa mea liniştită la arhive, nu mă dă nimeni afară, dar nici nu mă-mpinge careva să mă dau erou. N-ar trebui să-mi bag nasul în afaceri pe care alţii au datoria să le rezolve. Habar n-am care-s ăia alţii. Nu pot să nu spun că mi-e şi frică.
Dar i-am promis lui Petrică Bot. De când l-am văzut, îl am în faţa ochilor. Poate mai mult decât pe el, pe fiică-sa, copila de şaptesprezece ani, subţire şi tăcută, care-o să rămână curând orfană şi de tată şi fără un ban de pe urma lui, până-şi găseşte un drum în viaţă. Am ajuns şi sentimental, nu-i a bună pentru un poliţist, asta ni s-a spus mereu, măi, băiete, cum eşti sentimental, cum te mănâncă infractorul. Dacă mă bag în povestea asta, risc să fiu jumulit bine şi mâncat cu fulgi cu tot. Trebuie să-mi ascut mintea. Să le arăt altceva ălora care mă iau de tolomac.
Mă tot gândesc şi n-ajung la vreo hotărâre. Să uit totul? Să mă fac că plouă? Să m-arunc cu capu-nainte? Să le spun colegilor? Cui? Dacă e să mă vâr în treabă, nu ştiu de unde să apuc firul, dacă e vreun fir de apucat.
Nu ştiu în ce mă bag. Schema despre care mi-a spus frate-miu pare floare la ureche, desprinsă din vreo carte, uite reţeaua, o înţelegi şi pac! îi dai în cap. Aiureli. În lumea reală lucrurile nu stau ca-n cărţi. Cine-s oamenii ăia? Care-s legăturile lor? Pe cine ung, de-şi fac treaba în voie de atâţia ani? Câţi sunt? De ce au ajuns şi în oraşul nostru? Ce legături au cu interlopii ăilalţi, de n-or fi aceiaşi? Cum de nu i-a răzbit nimeni, dacă se ştie de poveste de atâta vreme?
Nu mă pot apuca de nimic, dacă nu-i spun şefului meu. Nu ălui mare, ci şefului direct, am simţit mereu că mă place, el m-a trimis la şcoala unde-am învăţat trasul cu pistolul şi artele marţiale, altul m-a aruncat la arhivă, când şefu’ era în concediu, când s-a-n-tors n-a avut ce să mai facă. Dar tot şef îmi este.
— Greucene, e cotoioasă rău, las-o-n seama altora.
— În seama cui?
— Nu ştiu. S-o găsi careva să lupte cu ăştia.
— Îi ştii?
— Nu. Da’ crezi că nu-s fraţi cu toţii? O familie, la naiba! Şi-ăştia cu diamantele, şi ăia cu drogurile, ş-ăia cu jocurile…
— Ce jocuri?
— Toate jocurile. Nu ştii cum s-a-mpuţit oraşu’ ăsta?
— Şi dacă nu se găseşte nimeni să lupte cu ei?
— Ce-ai vrea să-ţi răspund?
— Şefu’, lasă-mă să-ncerc. O să fiu precaut. N-o să caut gloria şi coşciugul, ca prostu’. Raportez tot ce aflu.
— Nu eşti în timpul serviciului. Ţine minte, nu e nimic oficial, să nu se-ntoarcă împotriva noastră. Ţine-mă la curent.
xxx
Îmi iau o săptămână liberă. Nu ştiu ce e-n capul meu. Am un plan, dar sunt sigur c-o să-l schimb la faţa locului.
Urmăresc de la distanţă ferma. Autobuzul îi duce pe muncitori la 6 dimineaţa, îi aduce înapoi în oraş la 7 sau 8 seara. Nu autobuzul trebuie să-l urmăresc.
Mai multe maşini fiţoase intră şi ies pe porţile fermei. Rămân mai tot timpul în curte, aliniate. Director, supraveghetori, bodigarzi, desigur.
Mai vine una cu geamuri fumurii, stă o oră şi pleacă.
Se întoarce peste două zile. Prin urmare ocupantul sau ocupanţii săi nu lucrează în hale, nu supraveghează, nu-şi fac veacul aici. Vin să aducă sau să ia ceva, ori şi una, şi alta.
După o oră, pleacă. O urmăresc. Când iese la drumul principal, nu întoarce spre oraş, se îndreaptă spre Bucureşti. Am benzină destulă, oriunde o fi să se ducă. Rămân mult în spate, nu vreau să dau de bănuit. Sper să n-o pierd. Norocul meu e că merge liniştit, nu-i e poftă de curse. Sau se fereşte să fie oprit de poliţie.
La al doilea aeroport virează stânga şi intră în parcare. Ies doi bărbaţi cu o geantă diplomat, trec dincolo de uşile intrării. Nu ştiu ce să fac. Să anunţ pe cineva? Pe cine? Ce să le spun? Că am urmărit doi bărbaţi care pot fi suspecţi pentru că aveau o geantă diplomat şi s-au pierdut printre pasageri? Suspecţi de ce, nene? Că în geantă ascund ceva? Or să-mi râdă-n nas. Cum să opreşti omu’ doar pentru că tu bănuieşti c-ar duce cine ştie ce în geantă? Te târăşte-n tribunale de-ţi merg fulgii! Să mă duc după ei? Şi dacă-i văd, ce fac mai departe? N-am ordin să-i reţin, nici măcar să-i percheziţionez. N-am nici măcar arma la mine. Poate e bine să intru, totuşi, să văd ce fac, se întâlnesc cu cineva sau urcă unul dintre ei în avion? Mă hotărăsc greu.
Când dau să deschid portiera, cei doi bărbaţi ies pe uşile aeroportului. Îi văd din faţă. Înalţi, bine croiţi, siguri pe ei, mulţumiţi că şi-au făcut bine treaba, în costume cu cravată, cu ochelari negri de soare. Nu mai au geanta diplomat. Sunt convins că nu s-au simţit urmăriţi, nu mai aruncă priviri în jur, cum au făcut la sosire, puţin le pasă de lume, urcă în automobilul lor cu geamuri fumurii şi pleacă înapoi. Rămân o vreme, pornesc şi eu.
Pe drum nu-i mai văd. Nici în curtea fermei nu sunt. Doar maşinile fiţoase şi autobuzul.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
