La fotbal cu Marele Nibi

Fă-ți patul și dormi! – 5

– N-o să fie nici o muzică, spuse. Știu că voi, tinerii, vă ieșiți din minți dacă n-aveți și muzică. Dar o să stăm de vorbă și-o să-ți placă.

Îmi mutam greutatea de pe un picior pe celălalt. Nu știam ce să-i răspund. Mi-aș fi bătut gura de pomană să-i spun că nu mă omor după muzică. Cred că arătam ca un tont care n-a învățat alfabetul.

Moș Nibi. Eu îi spuneam așa. Ar trebui să-i spun Marele Nibi. Era vecin cu noi, locuia pe aceeași scară. Se mândrea că după câteva luni sau un an va atinge suta. Pur și simplu mă îngrozeam gândindu-mă la anii pe care-i trăise, de cinci ori cât mine. La câte văzuse. Prin câte trecuse în secolul lui de aur. Abia mai deschideam gura, poate doar spre a-l stârni pe el, să caute nu știu ce pagină din paleocen și să-mi citească. Eram pe urmă numai urechi, mai că nu-mi intrau muștele în gură de uimit ce eram.

Bărbat bine, falnic, nu știu cum de se ținea așa de drept la anii lui. Târa după el un baston, dar cred că mai mult din cochetărie. N-avea nevoie. Părul ca spuma laptelui. Ochii de un albastru pătrunzător. Nu l-am văzut niciodată altfel decât în costum și cu pălărie, chiar și pe căldurile cele mai cumplite. Vara își schimba pălăria obișnuită cu una de pai, tot cenușie. Iarna îmbrăca un palton negru, impecabil tăiat, cu fular alb și căciulă de astrahan. Altă lume!

Făcuse o descoperire de foarte tânăr sau făcuse comerț în Balcani sau și una și alta, nu mi-a fost prea clar, dar se umpluse de bani la începutul secolului. Nu-l interesa pământul, cumpăra doar case, ori pur și simplu cheltuia banii. Și-a adus un Ford, a avut aeroplanul lui, fusese prieten cu Vlaicu, era proprietarul unor cai de curse. Probabil lumea îl considera un aiurit, de-o teapă cu prietenul său Chrissoveloni, cel faimos nu pentru că avea bancă, ci întrucât construise aidoma un templu de pe Acropole pe proprietatea sa de la Ghidigeni, lângă apa Bârladului, la o vreme după ce uimise lumea cu tunul uriaș comandat în Franța și pus să tragă în nori să aducă ploaia, toată reușita fiind să înspăimânte câinii și să-i facă pe bătrâni să nu mai prididească cu închinatul. În războiul cel mare pentru întregirea neamului, a plătit echiparea unui batalion. N-a vrut recompense. A ajuns doar guvernator al Băncii Naționale. Sau ceva asemănător. Umbla pe Calea Victoriei numai pe jos. Când era prim-ministru, Duca oprea mașina să-l ia, el refuza și Duca era nevoit să meargă alături de el prin mulțime și prin zloată. Automobilul îi urma la pas și cei doi paznici ai ministrului nădușeau, cu ochii asupra mulțimii, spre hazul lui Moș Nibi.

Orice îl lăsa rece. Că pierdea sau câștiga averi, îi era totuna. Schimbările de guverne sau de regim nu-l clinteau. Imposibil să nu fi avut adversari sau dușmani, dar sminteala lui îi făcea să-l respecte. Se înțelegea cu toată lumea. Eu cred că puțin îi păsa de altceva decât de lecturile lui. A pierdut toate casele și a dat din mână a lehamite. Fiica i s-a căsătorit cu un american, prin ’938, și l-a uitat cu desăvârșire, dar el continua să povestească despre ea, ca și cum ieri o văzuse. Au încercat să-l judece, după război, pentru că ar fi făcut avere pe seama altora, dar când l-au luat la scărmănat au descoperit că n-avea nicio avere, în afara caselor de care fusese deja ușurat, și trăia din pensie. Zecile de tablouri și mobilele rare încă nu-i interesau pe cei care-l judecaseră. Vânduse o parte din ele pe urmă, încropindu-și altă avere. A zis că-i mai bine să se retragă în liniștea provincială și n-a găsit idee mai trăsnită decât urbea noastră. Cred că hipodromul l-a îndemnat. N-avea prieteni, dar parcă toată lumea îl cunoștea, asta n-am s-o pricep niciodată.

Când mă vedea, uneori ridica de departe bastonul, îndreptându-l spre mine. Atunci eram convins că iar o să deschidă o pagină din istoria lui. Așteptam. Sărea de la una la alta, niciodată nu puteai ști dacă o să-ți povestească ceva nou, o să înnoade la cele spuse altădată sau doar o să repete. Tot calul bun are câte un nărav rău. Al lui era că uita dacă ți-a mai povestit o întâmplare anume. Sau asta credeam eu, ca prostu. Îmi povestise despre Vlaicu. Despre războiul cel mare. Despre Orlando, primul ministru al Italiei, singurul care sprijinise întregirea română. Îi vorbise la Roma. Despre marile asasinate interbelice. Oameni pe care îi cunoscuse, pur și simplu  nu-mi venea să cred. Nimic din ce-mi spusese el nu găsisem în cărți. Călătorise mult, întâlnise atâta lume că nu-ncăpea în cartea de telefon. I-am spus, pe departe, de fixul meu cu avioanele. L-am întrebat de marii aviatori, de Papană, de Romeo Popescu, de Nae Iliescu Mitralieră. Îi cunoscuse și pe ăștia, stătuse de vorbă cu ei. Cu Fernic cântase romanțe prin cârciumi până-n zori. Cu Agarici se luase-n bețe. Aproape că nu-mi venea să-l cred. Dar era câte un amănunt în istoriile lui pe care întâmplător îl știam și eu și nu reușeam să-l leg într-un întreg și abia acum se rotunjea totul. Eram fericit să-l aud povestindu-mi. Nu spun că nu mă și plictiseam uneori, când lua de la capăt chestiile fumate cu o lună în urmă, dar de obicei nu-mi venea să mă mai mișc, rămâneam ascultându-l, ca o statuie până la judecata de apoi. El era cel care își sălta ușor pălăria și-și continua drumul tacticos, pocnind încet cu vârful bastonului în caldarâm, privind curios lumea și orașul de care era sigur că o să se bucure și după suta de ani.

Mă văzuse în dimineața aia în adidași și cu sacul ăla nenorocit de sport atârnat pe umăr și aruncase o vorbă, sunt convins că într-o doară:

– Alergări?

Știam că fusese la Olimpiadele de la Paris, de acum vreo șaizeci de ani.

M-am codit câteva clipe, dar tot i-am spus de echipa lui nea Gicuță.

I-au sclipit ochii, a început să mă-mpungă cu degetul în piept:

– Gloria apusă, gloria apusă, spunea. Trebuie să o refaceți. Neapărat.

Atunci mi-a povestit de vremurile de aur. Mi-a vorbit de mari jucători de pe vremuri, de care n-auzisem nicicând. Am reținut câteva nume, Ștefan Dobay, Traian Iordache, Ștefan Barbu, și l-am întrebat pe nea Gicuță. „Dacă o să ajungeți ca ei, eu pot să mor împăcat”, mi-a răspuns, strâmbându-și a melancolie masca de cauciuc.

Moș Nibi ăsta era plin de surprize ca un sac de-al lui Moș Crăciun. Niciuna, nici două, i-a lăsat pe jucătorii ăia mari pe care îi amintea ca și cum i-ar fi fost lui frați și a început să povestească cum a plecat el cu echipa națională de fotbal la Campionatul Mondial de la Montevideo, în ’930. Cu trenul până la Triest. Alte două zile până la Genova, unde s-au îmbarcat pe vaporul „Conte Verde”. Fotbaliștii aveau sala de gimnastică; el – salonul de dans. Erau atâtea femei frumoase la bord, încât pur și simplu ar fi fost un mare păcat să pierzi vremea dormind. La Villefranche s-a îmbarcat și echipa Franței, cu Jules Rimet, cel care înființase Cupa; statueta de aur au încuiat-o sub lacăt în cabina comandantului. Când au trecut Ecuatorul, s-a organizat un bal mascat. Băieții jucau hora și friptea, spre hazul tuturor. Pe urmă a fost dezlănțuirea, cu costume antice și atâtea diane gata de vânătoare, cu arcuri de carton aruncate pe umerii goi și bronzați și tunicile albe fluturând deasupra genunchilor, încât era un mare noroc că nu și-a pierdut mințile. Sau norocul au fost șampania franțuzească și glasul lui Șaliapin, aflat și el pe vapor. A băut atâta cu Rimet, discutând despre cum ar fi jucat grecii fotbal, și cu basul rus, cu care până la urmă a început să cânte legănându-se și ținându-se  pe după umeri, încât nu s-a trezit decât la Rio de Janeiro. Tuturor li s-a făcut o primire entuziastă. Pe el îl interesa să încheie cât mai repede o afacere cu un vechi prieten ajuns căutător de aur în Amazonia și proprietarul unui latifundiu cât Dobrogea. Voia să cumpere cai pe care să-i ducă în Uruguay și să organizeze acolo un mare spectacol la încheierea Campionatului. N-a găsit ce-a vrut și căpitanul transatlanticului l-a grăbit spunându-i că trebuie să ridice ancora.

Dar nici la jocurile alea nu era un necunoscut. Ai noștri au căzut în serie cu uruguayenii, care vor și câștiga Campionatul, și cu peruanii. Pe ăștia i-au învins, dar cu prețul accidentării grave a doi jucători. Lui Steiner i se fracturase piciorul, Stanciu se alesese cu rotula dislocată. A mers cu ei la spital. Pe doctorul care i-a îngrijit a descoperit cu bucurie că îl cunoștea de la Paris, din Cartierul Latin, unde fuseseră de multe ori împreună să vadă picturile unor Bracque și Picasso, niște chestii cam trăsnite, greu de înțeles, dar care te chemau iarăși și iarăși să le vezi.

Eh, Picasso… ce vremuri! Pe calul ăla bătrân, de fapt un armăsar dat naibii, ar fi trebuit să-l urască. Până la urmă se sărutaseră după ce goliseră o sticlă de pernod dintr-ăla dulceag. Îl văzuse prima oară înainte de războiul cel mare de întregire a neamului, făcuseră curte amândoi aceleiași femei. Se amuza ca de un capriciu, nu se temea de vreo concurență, din moment ce pictorul își avea iubita lui en titre, Eva aceea al cărei nume apare în atâtea picturi cubiste. Dar Eva asta se îmbolnăvește de tuberculoză, moare curând la Auteuil și pictorul înfricoșat de boală și dornic să fie consolat năvălește peste Gabrielle a lui Moș Nibi. O curtează, o amețește, o asaltează; pur și simplu uitând că e aproape logodnica celuilalt. Gaby era o frumusețe răpitoare, mai ales din profil, cu ochi mari și expresivi și un splendid nas în vânt, genul ăla pe care chirurgia plastică a încercat mereu să-l obțină și a produs de obicei monștri. Viitorul medic uruguayan, care încerca să-l liniștească pe Nibi, spunea că nu s-ar încumeta vreodată la o asemenea operație. Picasso, ros de pasiune, a fugit cu femeia în Provența, fără urmă, fără adresă. Nibi s-a întors în țară. Când au intrat românii în război, a uitat de aventura pariziană.

L-a revăzut pe pictor după mulți ani, au băut sticla aia de pernod și el n-a răbdat să nu-l întrebe ce s-a întâmplat cu Gaby. Pablo ridicase din umeri, credea că se măritase cu un gravor după ce el, negăsind ce căuta, plecase la Roma, unde s-a-ncurcat cu una din balerinele lui Diaghilev, Olga Koklova, femeie cu voință de fier, aprigă și nevrotică. Nu s-a lăsat până nu l-a luat de bărbat și Pablo avea să-și blesteme zilele curând.

Și Gaby? insistase Nibi. Eh, Gaby, une aventurière, fusese răspunsul laconic și plictisit al pictorului. Dacă mai avea de gând să spună ceva, Dumnezeu știe, pumnul lui Nibi i s-a oprit în falcă, făcându-l să-și înghită vorbele, au căzut unul peste altul răsturnând masa și scaunele, încercând să se strângă de gât sau să-și scoată ochii. Când i-au despărțit ceilalți din bistrou, aveau fețele zgâriate, ochii roșii, cămășile rupte, le curgeau balele. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, au așezat la loc masa și scaunele, au cerut altă sticlă de pernod și au continuat discuția exact din punctul în care izbucnise păruiala, până li s-a făcut greață de atâta licoare dulceagă.

Ah, ce ființă extraordinară Pablo ăsta! Moș Nibi era mândru că-l cunoscuse, în anii aceia de după război stătuseră o groază de vorbă în bistrourile Cartierului Latin, unde îi apuca dimineața cu vinul roșu în față disecând lumea, atunci pictorul i-a dăruit o grămadă de desene, făcute pe măsuța pătrată, pe câte o foaie de hârtie îngălbenită sau pe ce se nimerea, le-a ținut între filele unui dosar uriaș de care nu s-a despărțit decât o singură dată, dar de ajuns, în preajma celuilalt război, când l-a încredințat fiică-sii, habar n-avea de ce, poate temându-se că-l vor căsăpi gardiștii pentru că fusese prieten cu Duca, primul ministru, și fiică-sa a luat dosarul cu ea în America, spunându-i, după ani, că l-ar fi pierdut, și încă și mai târziu, după ce se schimbase regimul și stătuse o vreme la pârnaie, iarăși fără să știe de ce, a răsfoit un catalog mai nou descoperind uluit și încântat câteva din desenele mâzgălite de pezevenghiul ăla de Pablo la beție și ținute acum la mare cinste în nu-ș’ce muzeu american. Și-a spus că bătrânul Pablo însuși ar fi fost la fel de încântat, l-a gâdilat tentația să-i scrie și să-l întrebe de toată tărășenia, dar s-a gândit câți vor citi scrisoarea până să ajungă la Pablo, nepricepând nimic și bănuind tot felul de aberații, după care l-ar fi luat la întrebări stupide tot felul de securiști nepricepuți stârnindu-i greața, și pe urmă s-a mai gândit că poate până și pezevenghiul ăla o fi uitat de bețiile lor și de iubirea pentru Gaby și, decât să afle asta și să-l apuce durerea de cap, a preferat să dea din nou din mână a lehamite, ca și cum el ar fi aranjat lucrurile în felul ăsta. Atunci, la măsuța din bistrou, vorbind despre Provența și Gaby și pomenind-o pe Olga doar în silă, Pablo încă nu începuse să-și blesteme zilele cu adevărat.

Dar când o va face, mai târziu, n-avea ce-și dorise? Doctorul uruguayan asta întrebase, în timp ce scobea în fractura lui Steiner. O să-și revină repede, zicea, și el, Nibi, nu mai știa dacă doctorul vorbise de fotbalistul român sau de Picasso.

– Am niște poze din anul ăla, cu toți jucătorii de care îți spun. Vino într-o zi să le vezi. Sunt al naibii de îngălbenite, dar or să-ți placă.

Am dat din cap.

– Poate vii într-o zi la masă la mine. N-o să-ți dau mare lucru. N-o să fie nici muzică. Dar o să stăm de vorbă despre toate astea și o să-ți placă.

Toată lumea îmi spune la fel.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

(sursa foto: http://reptilianul.blogspot.com/2011/04/calea-victoriei-perioada-interbelica.html)