Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 18
Brusc, înainte de examene cu vreo două săptămâni, după o discuţie în care i-am repetat că n-am să merg cu el pe munte, n-are rost să mai insiste, mi-a spus că simte că trebuie să se termine totul între noi, că vreau să deţin controlul,
nu înţeleg, i-am întors vorba, surprinsă,
eşti prea agresivă,
cum sunt, am întrebat eu siderată,
eşti prea agresivă, nu am de gând să-mi petrec restul vieţii într-o luptă,
ce luptă,
o luptă cu tine, îmi place ca femeia mea să facă şi ce-mi face şi mie plăcere, nu numai după gândul ei,
mă oprisem în loc să-i mistui cuvintele, să le diger, să le transform în ceva comprehensibil, eram pe două lungimi de undă total separate, eu mă gândisem la ceva şi primeam opusul, tot îmi venea să cred că n-am priceput, că el nu s-a exprimat cum trebuie, îmi pusesem mâinile la tâmple şi parcă îl auzeam perorând în continuare, era foarte bun la vorbe, dar nu auzeam decât frânturi,
mai târziu am pus cap la cap, ceva de genul că n-are de gând să aştepte să ne rodăm, ca lucrurile să meargă, vedea totul în termeni de motoare, eram pentru el un motor pe care se pregătea să-l ruleze, aşteptase destul, voia să,
dar nu l-am mai auzit, probabil că atunci mă întorsesem pe călcâie şi pornisem bărbăteşte înapoi spre cămin, a dat să mă prindă de mână, m-am scuturat, a mai încercat o dată, dar era lume pe stradă, nu mă putea opri cu forţa, eu mergeam voiniceşte, mă ajuta că urcam zilnic scările căminului până la etajul al şaptelea, uneori şi de trei, patru ori pe zi, n-am obosit o clipă, abia se ţinea după mine, îl auzeam vorbind întruna, dar răzbăteau în capul meu numai frânturi, că nu înţelegeam, că trebuie să discutăm, că
şi când ajunsesem foarte aproape de cămin, m-am oprit brusc şi m-am întors spre el, mai că s-a ciocnit de mine, gâfâia,
ştii ceva, i-am strigat, să mă laşi dracului în pace, nu mai vreau să aud de tine,
lumea din jur se uita la noi, dar iar m-am întors pe călcâie şi am plecat ţanţoş, sigur a fost atât de surprins că n-a ştiut cum să mai reacţioneze, uluit că nu eram pisica blândă pe care o bănuia.
Am jelit, sigur am jelit mult.
Noaptea aceea n-am dormit, mai degrabă am stat într-o semitrezie, mă gândeam la ce-mi spusese. Am avut brusc o revelaţie, nu ştiu să-i zic altfel, ceva ca o iluminare care, pe măsură ce se concretiza în gânduri şi vorbe, mă speria. Considerăm mereu că oamenii de lângă noi ni se cuvin, nu ne străduim să-i cucerim mereu. Dacă ni se cuvin, gata, relaţia dispare, pentru că dispare interesul, aventura dispare, celălalt devine un obiect, îmi aparţine ca un obiect, nu mai e un mister, nu-l mai caut, nu-mi mai oferă nimic nou, e ca o îmbătrânire înainte de vreme, şi sigur nimic nu va mai merge între noi. Simţisem că se va obişnui cu mine, se obişnuise deja într-atât, încât era convins că îi aparţin lui, trebuia să am programul lui, să nu ies din vorba lui, nu mai descopeream iubirea în fiecare clipă, asta mă îngrozea, trebuia să i-o fi spus, ca să lămurim lucrurile, acum era târziu, poate mă înşelam eu, n-ar fi înţeles nimic, m-ar fi învinovăţit că îi iau iubirea drept interes, cu asta m-ar fi dat gata, aşa că mai bine că n-aveam cum să-i mai spun.
Brusc mi-am mai dat seama că se gândea mai tot timpul la el, făcea strategii, planuri cu ce se va întâmpla, la felul cum se va întâmpla, gândea în viitor, motoarele lui cu care o să cucerească lumea, în viaţa lui eu n-aveam un rol egal, eram acolo, nu spun că nu eram, dar eram ca un obiect, nu mă întrebase niciodată în patru luni ce vreau să fac şi eu în viaţă, nu-l interesa.
Era altul decât îl văzusem la început, tot simpatic, tot ambiţios, dar de-a dreptul tiranic, nu reacţiona imediat dacă nu făceai ce doreşte, dar ţinea minte, asta semăna cu o ranchiună, chiar era. Trebuie să examinezi lumea mai atent, dacă vrei ca o relaţie să dureze.
Am jelit şi a doua zi, voiam să aflu unde am greşit, n-aveam de gând să-i cer să revină, eram atât de dezamăgită că mă credeam incapabilă să ţin un bărbat lângă mine şi-o să rămân fată bătrână,
nu fi proastă, îmi spunea Crina, mă văzuse cu ochii roşii şi pe loc a ştiut ce se întâmplase, câteva amănunte pe care i le-am dat nu făceau decât să-i confirme bănuielile,
nu fi proastă, repeta, o să mai întâlneşti zeci de bărbaţi,
nu mai vreau niciunul,
asta spui acum, dar mai încolo o să fie altfel,
aiurea,
ai să vezi,
dar o contraziceam, e cumplit, ştii, e cumplit, s-a prăbuşit totul în jurul meu,
nici nu ştii ce bine e că s-a întâmplat acum şi nu mai târziu, îmi zicea.
Nu ştiam.
Nu m-am mai îndrăgostit de nimeni până am terminat facultatea, în iunie 1960.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
