Jecmăniți la drumul mare

Pavană în peisaj marin – 12

Parcă am avut gura aurită. Necazurile au început să curgă de cum am făcut ochi.

Am deliberat îndelung cum e mai bine să facem, să plecăm cu ce avem pe noi, sau să strângem şi cortul. Anamaria prefera să lăsăm totul acolo şi să mergem la plajă în costume de baie. Dar toate fetele preferă numai asta şi mi-am amintit cum umblă după aia de colo-colo, aşteptând să le spui o vorbă, numai să-ţi arate cât sunt ele de doamne şi de dezinteresate de tot ce e în jur. Baronu ar fi vrut să facă escapade dincolo de bărcile tipilor cu bicepşii bronzaţi, să le dea cu tifla şi n-avea chef să mai care toate catrafusele, de parcă nu i le-ar fi dus mai tot tim­pul mutul. Pe mine mă bătea gândul să dau o fugă s-o întâlnesc pe Loredana, să-mi mai spună pe cine a mai văzut pe coclaurii ăştia. Aveam de gând s-o întreb dacă mai joacă boabe, doar aşa, să-l înnebunesc pe tipul ăla al ei blazat care o privea cu aerul că sânii ăia fantastici îi fuseseră sortiţi lui de când lumea. Nu era să mă duc la ei cu tot calabalâcul după mine. Vladian ne-a spus că pro­blema va fi ce vom face seara. Adică o să mergem la ce­naclul ăla afurisit şi, după ce se vor convinge de muzica lui şi tot restul, o să plecăm cu ei şi va trebui să fim prin preajmă. N-o să orbecăim atunci să ne strângem catra­fusele. Asta ne-a convins, în orice caz pe mine m-a con­vins şi am votat cu el, puştoaica o ţinea pe-a ei, să plecăm în costum de baie, că avem timp berechet, Baronu se cam codea, mutul nu conta. Deci în unanimitate am de­cis să strângem lucrurile. Să-i mai înveselească, Vladian le-a spus un banc cu doi poliţişti şi-un film.

— Cică doi poliţişti intră să vadă un western. Şi în westernul ăsta, doi tipi se invită unul pe altul să intre într-un saloon. Unul din poliţişti îi spune celuilalt: „Hai să facem prinsoare dacă intră. Pe-o sută de lei“. Celălalt acceptă: „Eu zic că nu. De acord, pe o sută de lei“. În film, tipii intră în saloon, beau ce beau, mai pe urmă iese un caft ca la carte. Se termină filmul, poliţiştii ies şi ei din sală. După o vreme, cel care câştigase pariul rupe tăcerea: „Ştii ce vreau să-ţi spun? Ia-ţi suta înapoi, te-am trişat, eu mai văzusem filmul, ştiam că vor intra în bar.“ ,,Nu, dom’le, zice celălalt, ţine-ţi suta. Recunosc că şi eu am mai văzut filmul. Dar mi-am zis că după bătaia aia pe care a mâncat-o atunci, n-o să mai fie prost să in­tre în bar“.

La ieşirea din îngrăditura aia cu corturi era postat unul cu un aer deloc creştinesc şi nişte ochi cât două boabe de mazăre, pe care trebuia să-i cauţi cu lumânarea în fundul capului. Nu mai spun că avea o frunte lată cât grosimea unui deget, şi încă şi ea acoperită de părul scămoşat amestecat cu sprâncenele. Ne-a oprit cvintetul cu un aer de director pus pe fapte mari :

– Voi, pramatiilor, unde-o ştergeţi ?

Poate era mai bine să-mi ţin gura, dar ştiu că nici câinelui nu-i place să-i dai peste nas. I-am zis s-o lase mai moale, să se uite în oglindă s-o vadă pe pramatia lu’ mă-sa şi pe urmă să-şi dea palme. Ce mai! ca prostu m-am luat în beţe cu el. Probabil c-a văzut roşu, s-a aşezat în drumul nostru barându-ne trecerea şi mi-a zis :

– La ralanti, băiatu, întâi să vedem cu ce ieşiţi.

Se vede că era om citit, la curent cu expresiile noi şi pentru tipi dintr-ăştia eu am tot respectul. Am rămas pe loc să auzim ce vrea, mai ales că mai strigase după un ajutor al său, care îi semăna picătură.

M-a întrebat dacă am plătit şederea. I-am răspund cinstit că nu. Nici n-avusesem cui.

– Păi vedeţi, frumos vă șade? Tineri bine crescuţi şi s-o ştergeţi aşa ca cei din urmă bagabonzi?

L-am întrebat cât costă o noapte, mi-a răspuns. În vreme ce mă scotoceam de bani, i-am explicat că nu fu­sese nimeni la poartă în seara dinainte. Avea şi el drepta­tea lui, nu puteam pleca fără să plătim. S-a uitat la bani, puşi în palmă şi a început să ţâțâie din buze nemulţumit

– Mai ieşi cu de zece ori pe-atâta.

N-am priceput. Am stat o noapte şi plăteam un loc de cort, nu pentru fiecare persoană şi încă dublu. Dar el mi-a spus cu vorbe mieroase că sunt zece zile, nu zece persoane, adică să plătim pe cele zece zile cât am stat cu cortul în îngrăditura lui.

– Fugi de-aici, dom’le, sper că glumeşti! Doar ţi-am spus c-am sosit aseară.

Nu era chip să te înţelegi cu el. I-am arătat că suntem încă nişte brânze neînnegrite de soare şi ţâţâia mai departe ridicând din umeri, că pe el nu-l priveşte unde ne pier­dem noi vremea, prin baruri sau mai cine ştie unde. El ştia una şi bună, că oamenii care vin acolo cu corturile stau o săptămână, zece zile, o lună, nu o noapte şi pe urmă o şterg fără să lase jos biştarii.

Măi omu’ lui Dumnezeu, da nu pricepi că noi am venit abia aseară? i-a spus Baronu.

Nu pricepea. Am întors-o pe toate feţele, am încercat să-l luăm la coarda sensibilă, i-am spus că toţi banii noş­tri de-abia ne-ar ajunge să-i plătim lui sminteala aia, el o ţinea una şi bună că trebuie să ne scuture de bani.

Cum unora li se pare nemaipomenit să se hlizească pe gratis, începuse să se strângă lume în jurul nostru. Căscau gura şi făceau presupuneri. Cei întârziaţi se inte­resau grăbiţi cu ce ne-au prins furând.

L-am zărit printre ei pe tipul cu burta păroasă revăr­sată peste pantalonii scurţi de culoarea prazului. L-am luat drept martor, ne văzuse cum ne-am instalat cortul, ne-am mai luat şi la harţă cu el. A ridicat din umeri zicînd:

– Dom’le, eu nu mă bag, şi nu ştiu nimic. Eu nu casc gura în strachina altuia.

Ne-a lăsat mască, îndemnându-şi burdihanul spre staţia de autobuz.

Îl urma Baba Cloanţa cu multe şunci care târa o pla­să burduşită, cu mutra lui Sue Ellen imprimată pe-o parte, bombănind nu ştiu ce despre nu ştiu cum sunt ti­nerii din ziua de azi. Asta chiar că m-a dat gata! Îmi venea să plâng de ciudă. O seară întreagă ne-au mâncat sufletul şi acum ne vedeau la ananghie şi nici măcar nu dădeau vreun semn că ne-ar fi zărit în viaţa lor!

– Hai, băieţi, m-am plictisit de-atâta vorbă, s-a strâns lumea ca la urs, zicea tipul cu fruntea inteligentă. Ieşiţi cu marafeţii sau chem miliţia.

Am dat să parlamentăm iarăşi, dar nu mai era chip. Începeau să sară cu gura nişte binevoitori că lor le-ar place să ne vadă înhăţaţi de miliţie şi se ofereau să aducă vreun copoi. Cred că tipului cu fruntea inteligentă nu-i prea surâdea ideea, le-a zis să-şi vadă de treabă, se descurcă el şi singur. S-a cam făcut gol în jur, n-au rămas decât ăia care leşină dacă nu văd cum i se taie capul unuia. Adonis prindea curaj:

– Hai, băieţi, că n-am timp. N-or fi fost zece zile, dar şapte tot au fost. Aşa că ieşiţi cu paralele.

– Şi să nu încercaţi să ne faceţi iar figura s-o şter­geţi, că uităm să mai vorbim frumos, a clămpănit şi fratele de cruce. Se tot îndesa în Anamaria, împingând-o spre coşmelia cu barieră de la intrare. A dat să pună mâna pe braţele ei, s-o pipăie sau naiba ştie ce.

– Ia-ţi labele de pe mine, i-a strigat biata copilă. Tremura şi abia se stăpânea să nu plîngă.

– Ia te uită, ne-am ofuscat, zicea trogloditul.

Nu mai ţin minte ce i-a zis şi Baronu, tipului îi sărise muştarul, şi mie îmi sărea în ochi că venise vremea să ne cărăm de-acolo, dracului, cu orice preţ. Am scotocit prin toate buzunarele şi am strâns cât ceruse, sau pe-aproape. Nici măcar nu i-a numărat, i-a frecat de două-trei ori, aşa mototoliţi cum erau, de bărbia proeminentă şi i-a vârât în buzunar. Am zis ceva de-o chitanţă şi mi-a răspuns în limbajul lui elevat:

– Chitanţă pe mă-ta, sau poate vrei să chem mili­ţia.

Cred că aş fi fost de acord s-o cheme, dar atunci am auzit-o pe Anamaria scâncind „hai, Popeye, hai să plecăm de-aici, nu mai pot“ şi am lăsat totul baltă.

Eram buimaci de-a binelea când am scăpat de clăpăugul inteligent şi de fratele lui de cruce. Uitasem ce-mi spusese de atâtea ori tata, că lăcuste nesătule sunt în ţară destule sau că lupul s-ascunde şi sub piele de oaie. Uita­sem şi cum mă cheamă. Mă cuprindeau doar o neputinţă teribilă şi-o furie şi-mi venea să plâng de ciudă.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: camping-romania.info)