Iubire în vreme de război

În absența tatălui – 13

Casa în care locuiam fusese construită înainte de război, la intersecţia a două străzi, cu o cameră mare exact pe colţ, să fie magazin, dar când a venit războiul magazinul s-a închis şi proprietarul a închiriat casa unor familii, care au împărţit-o cu acordul lui în două apartamente de câte trei camere, unul în partea din faţă, celălalt în partea din spate, cu intrarea prin curte. Părinţii mei s-au mutat în apartamentul din spate la vreo doi ani după război, nici nu ştiu dacă se născuse fratele meu mai mic. Proprietarul era un boier care avea o moşie într-un sat deluros, cred că se numea Mărgineni, venea o dată la o lună sau la două luni în oraş cine ştie cu ce treburi, atunci trecea să-şi ia şi chiria, oprea în faţa porţii într-un docar care mă fascina, cu nişte roţi de lemn încă o dată cât mine de înalte, tras de un cal plin de spume, boierul era bătrân de tot, cât un munte, cu palme ca lopeţile, purta mereu o pălărie cu boruri cât roata de căruţă, uşor ploştite, cu părul alb, ca în poveşti, îmbrăcat mereu în alb, cu lavalieră, se sprijinea într-un baston cafeniu, cu măciulie de alamă, mă mângâia mereu pe cap şi scotea din buzunar o acadea, dar nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată ceva. Nu ştiu când, era demult, n-a mai venit, murise, n-avea pe nimeni, casa a preluat-o statul, dar noi am rămas chiriaşi.

Mi-am amintit toate astea când mama ne-a spus să ne pregătim că duminică mergem să-l vedem pe tata la Mărgineni.

O să vedem şi docarul, am întrebat-o eu,

ce docar, nu se dumirea ea,

a trebuit să-i povestesc despre moşul care-mi dădea acadele, a dus mâna la gură uimită,

mai ţii tu mintea toate astea, m-a întrebat, erai atât de micuţ,

ţin minte, i-am răspuns mândru, ţin minte şi cum şedea de vorbă cu tata în curte, lângă oţetarul ăla uriaş, o să-l vedem, am insistat,

nu ştiu, a zis ea după o vreme, habar n-am unde şedea Mircescu, deci aşa-l chema pe boier.

Tata fusese condamnat la şase ani închisoare şi fusese trimis la puşcăria de la Mărgineni, unde putea să muncească şi dacă se ţinea de muncă şi n-aveau niciun cui împotriva lui îi reduceau pedeapsa, adică putea să vină mai repede acasă. Mă rugam în fiecare seară să se-ntâmple asta. După câteva luni, mama a avut voie să-l vadă, chiar să-i ducă un pachet cu mâncare şi a obţinut permisiunea să ne ducă şi pe noi, dar ne-a spus doar cu o zi înainte, când o tot întrebam pentru cine face atâtea pregătiri, o să vină cineva la noi, nu mai fripsese demult o bucată de carne atât de mare, cine ştie pe unde o găsise, şi nu mai făcuse demult o grămadă atât de mare de cornuleţe, mai cumpărase şi două pâini mari negre, pe care le învelise în şerveturi, să nu se usuce.

Şi noi ce-i ducem, a întrebat fratele meu mai mic.

Nimic, pe voi, a răspuns mama, şi e destul, a insistat el, e prea destul.

Eram atât de emoţionaţi amândoi că nu puteam dormi în seara dinaintea plecării, ne răsuceam pe-o parte şi pe alta,

ce-i cu voi, întreba mama, nici ea nu dormea,

eu m-am ridicat în fund, nu mi-e somn, am spus,

nici mie, a zis îndată fratele meu mai mic,

culmea e că nici mie, a spus mama,

atunci povesteşte-ne ceva, a zis fratele meu mai mic,

nu mai sunteţi voi de poveşti, a zis mama,

ba da, ba da, a insistat fratele meu mai mic,

ştii ce, am spus eu, povesteşte-ne cum l-ai cunoscut pe tata, ne-ai promis de atâtea ori c-o faci şi n-ai făcut-o,

mama a zâmbit, credeam c-o să înceapă imediat, dar s-a făcut linişte şi parcă plutea ceva în întunericul din cameră luminat de lumina lunii care pătrundea pe fereastră,

chiar vreţi asta, a întrebat într-un târziu mama, fără să se mişte din patul ei,

vrem, am strigat amândoi.

S-a aşezat în fund, o distingeam cu greu în întunericul albăstrui sprijinită de perna plină cu fulgi pe care o îngrămădise în spatele ei, m-am aşezat şi eu la fel, fratele meu mai mic a rămas lungit, a adormit după câteva minute, dar eu cred că am stat treaz până la sfârşit, poate să fi închis la vreun moment ochii, dar tot ascultam, parcă pluteam în altă lume şi-mi închipuiam ce auzeam, eram atât de concentrat să nu pierd ceva că mai mult ca sigur am pierdut multe, când am deschis ochii nu mai şedeam în fund şi se făcuse lumină şi mama se auzea trebăluind în antreu.

Mama era o superbă fată de optsprezece ani atunci când viitorul meu tată s-a întors din războiul care nu se sfârşise. Viitorul meu tată plecase pe front din primul an al războiului, simplu soldat, nu împlinise nici douăzeci şi doi de ani. Era foarte priceput la maşini, pe vremea aceea erau puţini în stare să conducă un automobil şi încă şi mai puţini în stare să-l repare, iar el îşi petrecuse o grămadă de vreme în ateliere auto după ce renunţase la şcoală şi învăţase ca nimeni altul să umble în motoare. Un ofiţer care avea de vreo două ori vârsta lui l-a luat şofer. Aşa a scăpat de linia întâi, nu cred să fi omorât pe cineva cât a rămas pe front, deşi a tras cu puşca, n-a vrut să-i vorbească vreodată mamei despre front. La Cotul Donului i-a prins iarna năprasnică, viitorul meu tată a îngheţat, cât pe ce să-şi piardă labele picioarelor, norocul lui a fost că a ajuns la un spital nemţesc din Lvov, mult în spatele primei linii. Încercam să-mi aduc aminte hărţile pe care le văzusem, să-mi imaginez unde erau locurile despre care vorbea mama, mi se părea că plutesc în nişte spaţii imense, abia le cuprinde minte mea. La Lvov, tata se nimerise împreună cu ofiţerul căruia îi era şofer, degerat şi el sau rănit cumva, mama nu ştia, a rămas câteva luni în spital, doctorii nu se hotărau dacă să-i taie picioarele sau nu şi pe urmă brusc şi-a revenit, călca greu, dar era întreg, avusese noroc din nou. S-a întors în ţară şi la sfârşitul permisiei, când s-a dus la garnizoană, l-au anunţat că e lăsat la vatră. Nu ştia dacă să se bucure, nu voia să treacă drept laş. A socotit că e un semn bun. A fost un semn bun, pentru că, la scurtă vreme, a întâlnit-o pe mama. Satul lui nu era foarte mare, probabil o mai văzuse până atunci, dar n-o băgase în seamă, era prea mândru să se uite după fete, dar cred că mai degrabă mama înflorise ca un boboc ce se desface pe neaşteptate şi n-avea cum să n-o vadă, sunt convins că mama era atât de frumoasă că viitorul meu tată şi-a spus că trebuie să fie femeia vieţii lui şi aşa a fost. S-au plimbat de câteva ori, după ce le ceruse voie părinţilor ei. De fiecare dată îi aducea o pungă plină cu bomboane pe care le mânca tot el în cea mai mare parte, au fost şi la un bal într-o casă a primăriei, de vreo două ori, unde se întâlneau puţinii tineri rămaşi în sat şi dansau pe ritmurile la modă cântate de un grup de lăutari, ragtime, foxtrot, uneori şi dansuri populare, viitorului meu tată îi plăcea mai mult muzica populară şi nu se omora cu dansul, dar aflase că fetele sunt moarte după dansurile la modă. Mama era mândră că dansează cu el, dar cred că, în afara acelor întâlniri, n-a mai dansat mai mult de două, trei ori toată viaţa. Mama era mândră că se plimbă cu el, era un flăcău care fusese în lume şi văzuse atâtea, încât era convinsă c-o să-i umple serile cu poveşti aiuritoare şi incredibile, dar vorbeau foarte puţin, el abia îşi descleşta gura. De câteva ori a făcut planuri în trei vorbe, o să avem o casă a noastră, o să avem doi copii, o să plecăm de aici, mama mea aştepta să continue, dar el o privea cu ochii albaştri înotând într-o lumină fără sfârşit, mai ronţăia o bomboană şi păşea mai departe semeţ, aşteptând să-l urmeze, spusese esenţialul, mama ştia asta, dar i se părea că nu reuşeşte să intre în lumea pe care i-o descria el, rămânea la margine, ademenită de mirajul de dincolo de gardul lui. Dar era mândră că merge lângă el, era un flăcău chipeş, era convinsă că o invidiază toate codanele, înalt, drept, cu buze pline, cu ochii de un albastru senin, semăna la chip cu tânărul rege cu care cred că era de-o vârstă, iar pe tânărul rege toate fetele îl iubeau. Într-o seară, viitorul meu tată i-a spus: În toamna asta ne căsătorim. Era fără replică, hotărât şi adjudecat, definitiv, mama a zâmbit, dar cred că i-a făcut plăcere din moment ce nu s-a împotrivit nicio clipă, au păstrat de atunci câteva fotografii cât o carte poștală, în alb-negru şi sepia, într-un decor aiurea, o draperie trasă într-o parte în spatele lor, dezvelind o terasă şi o grădină sau nişte dealuri, o să ni le arate într-o zi, zicea mama, să nu râdem, altele erau vremurile, stăteau drepţi, uşor îmbrăţişaţi, uşor emoţionaţi, ea îmbrăcată într-o rochie de stofă până sub genunchi, mâneci lungi, un cordon din acelaşi material cu doi nasturi îmbrăcaţi şi ei în stofă, un şirag subţire de perle la gât, îşi strânsese cozile lungi într-un fel de coc în spatele capului, care îi lăsa dezvelită fruntea lată, întotdeauna a fost mândră de fruntea ei, el purta un costum la un singur rând, pantaloni cu manşetă foarte lată, haină cu batistă albă la buzunarul pieptului şi cămaşă cu guler ascuţit, îşi pieptănase părul cu cărare pe partea stângă.

Războiul a mai continuat aproape doi ani, tu ai venit pe lume după ce se sfârşise războiul, mai târziu şi-ăl mic.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: omofon.com)