Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 10
Eram o mulţime în anul acela la biologie, dar nu toţi erau necopţi ca mine, vreo douăzeci veniseră de la facultăţile muncitoreşti, făceau o facultatea de asta muncitorească de doi ani care echivala cu liceul pe care-l rataseră din fel şi fel de motive şi după aia aveau dreptul să urmeze o facultate adevărată, nici nu ştiu dacă se înscriseseră ca noi cu examen sau nu, sigur e că majoritatea aveau posturile asigurate la sfârşit, după cinci ani, eram invidioşi, posturile alea erau în Bucureşti şi dintre cele mai bune, sau la uzinele de unde veniseră, mai eram invidioşi şi pentru că erau oameni în toată firea, unii se apropiau de treizeci de ani, profesorii le dădeau credit, deşi nu prea-şi băteau capul cu învăţatul, dar nu le zicea nimeni nimic, se ocupau mai mult cu activitatea politică, şedinţe, instructaje, întruniri, dacă lipseai la una organizată de ei îţi frecau ridichea şi aveau grijă să se ştie.
Doar vreo câţiva dintre ei nu erau băgaţi în toate comitetele şi pe unul singur îl tot vedeam la bibliotecă până seara târziu, mă şi miram că nu adoarme, ajunsesem să cred că li se închideau ochii dacă citeau cinci pagini la rând, asistenţii aveau grijă să nu le pună întrebări, să nu-i facă de râs. Nu şi lui, mai ales la orele de filosofie, socialism ştiinţific cum îi zicea, era as, se contrazicea cu asistenţii, era doldora de citate, probabil avea memorie bună, noi, ceilalţi, ne învăţasem doar să răsfoim cursurile, ne obişnuisem ca orele să fie acaparate de el, era grozav, oricum nu ne îndemnam niciunul spre subiectele astea, ne întrebam cum de-i stârniseră lui pasiune.
Uneori plecam cam la aceeaşi oră de la bibliotecă, puţin înainte să se închidă, îi plăcea să-mi spună ce citise, mi se părea că o luase cu mult înaintea noastră, înghiţea cărţi despre care nu ne vorbise niciun profesor, eram uimită, îl ascultam cu plăcere şi probabil a simţit asta, a început să insiste să mă conducă până la cămin, în timp ce-mi povestea, mereu avea ceva captivant să-mi spună, era plăcut să-l asculţi, mi-am dat seama că drumurile astea deveniseră obişnuinţă doar când au început să mă iscodească fetele cum e tipul, atunci am văzut şi eu altfel lucrurile, degeaba le ziceam că nu era nimic între noi, îşi dădeau coate, nici între Aura şi al ei nu fusese nimic, nici măcar cearceaful, ai grijă, încetau să mă tachineze doar când vedeau că mă supăr de-a binelea.
Matei, aşa îl chema, era bucureştean, dar habar n-aveam unde locuieşte, nici ce făcuse înainte de facultate, nici ce voia să facă după aceea, iar ele mă întrebau dacă m-am pupat cu el, ce tupeu.
Într-o zi mi-am spus că nu trebuie să-mi pese de ce cred ceilalţi, Matei continua să mă aducă la cămin, mă întreba ce-mi place mai mult, în afară de citit,
muzica, i-am spus,
muzica, a întrebat, oprindu-se în loc, cu gura căscată, mi-a plăcut cum arăta în clipa aceea, atât de cu adevărat uimit, că-mi venea să-l sărut, era atât de surprins de parcă i-aş fi spus că-mi place să călăresc un elefant,
adică doinele şi horele, a întrebat ca un copil, probabil pentru el nu exista pe lume decât muzica populară, nu discutasem subiectul ăsta, şi mie îmi plac, a zis,
nu, i-am răspuns cât mai sec, opera şi muzica simfonică,
dar nu i-am povestit cum mă duceam uneori la operă, aşteptam până se închideau uşile şi-i dădeam cinci lei portarului să mă lase înăuntru şi mă aşezam pe treptele dintre rânduri, nu i-am spus nici cum adoram operele lui Verdi şi nu scăpasem nicio montare, nici cum treceam, mult mai rar, pe la Ateneu, dimineţile, în speranţa c-o să găsesc bilet mai ieftin la vreun anunţat concert de pian lăsat de abonaţii care renunţaseră din cine ştie ce motive, nici vorbă să am noroc.
Am tăcut, probabil a crezut că m-am întristat, ştia că n-am bursă, toţi ştiam mai tot despre ceilalţi, nu era un secret,
vreau să merg şi eu la un concert, vii cu mine, a întrebat,
era atât de neaşteptat că nu i-am răspuns nici atunci, ajunsesem oricum la poarta căminului şi mi-am luat repede la revedere, nici a doua zi, şi am fost sigură că a rămas doar o vorbă aruncată în vânt, până în ziua în care chiar m-a invitat, am pufnit în râs, probabil s-o fi gândit că nu-l cred şi mi-a arătat biletele.
De ce-aş merge, l-am întrebat,
ai spus că-ţi place muzica,
dar ţie nu-ţi place, am replicat eu,
habar n-am dacă-mi place sau nu, n-am fost niciodată, pot să învăţ,
şi vorbele astea recunosc că m-au cam emoţionat şi am acceptat fără să mai fac mofturi.
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
