Stelian ȚurleaTotul a început de la acea scară de marmură albă, ca de palat, pe care o dată pe an se prindea în cârlige covorul roşu pentru oficialităţile anunţate pentru inspecţie. Nimeni nu mai sosea de foarte multă vreme, dar obiceiul se păstrase. Dacă vor veni pe neaşteptate? Nimeni nu mai avea voie să le urce ori să le coboare în acea zi, după ce femeile de serviciu frecaseră din zori fiecare centimetru pătrat, făcându-l să strălucească. A doua zi covorul era dus în depozit pentru un an şi niciun funcţionar nu mai folosea scara de serviciu. Cu liftul nu urca până la etajul trei decât un singur om. Şeful. La etajul acela te duceai doar chemat. Cu spaime. Celui chemat i se anunţa întotdeauna o nenorocire.
Cobora treptele obosit, cu gândul aiurea. O femeie urca privindu-l, s-a împiedicat şi a prins-o în braţe să nu cadă. Câteva clipe au rămas ca împietriţi, ochi în ochi. Tot ce a reuşit să spună a fost:
– Tu? Tu aici?
– Eu, Petru Sala.
Se revedeau după optsprezece ani. Au început în acelaşi timp să vorbească, oprindu-se după două fraze din care niciunul nu înţelesese ce spusese celălalt. Au izbucnit în râs.
– Hai cu mine, i-a zis. O să revii altă dată.
Au ieşit în strada scăldată în lumina aurie de toamnă. Au mers o vreme fără o ţintă anume, mai mult în tăcere, oprindu-se la răstimpuri să se privească. Când au ajuns aproape de casa lui, a invitat-o la el. Au urcat. Cât timp pregătea cafeaua, ea privea atent tablourile atârnate pe pereţi şi cărţile stivuite în biblioteca ridicată până în tavan. S-a aşezat la biroul lui, şi-a aprins o ţigară rotindu-şi în continuare privirea.
Încerc să înţeleg ce-ai făcut, cum gândeşti acum, din lucrurile astea.
Nu-ţi va fi uşor. E simplu: n-am făcut mai nimic, nu m-am schimbat, gândesc la fel, îi răspunse.
Nu cred că e posibil să nu te fi schimbat.
O privea cum îl urmăreşte, cu capul uşor înclinat pe un umăr. Aceiaşi ochi negri, acelaşi păr lung şi negru, acelaşi aer de mister şi părăsire. Trecuse timpul peste ea şi nu lăsase urme, ori nu le vedea în clipa aceea. Rochia de stofă verde închis îi lumina şi mai mult chipul. Optsprezece ani în care nu ştiuse nimic despre ea, decât că există. Acum îi spunea prin ce trecuse. N-o întrebase nimic, vorbele ei începuseră să curgă singure printre rotocoalele de fum albicios. Îşi aprindea ţigară după ţigară şi vorbea, uitându-se la el fără să clipească sau la răstimpuri în ceaşca în care se răcea cafeaua.
O beau tot rece, ca pe vremuri.
Când s-a ridicat să plece, a mai aruncat o privire în jur. Cred că ştiu cum eşti, i-a spus. În hol s-a privit îndelung în oglindă. Şedea în spatele ei. Două imagini, una din amintire, şi alta prezentă. Când imaginile s-au suprapus, după câteva minute, a îmbrăţişat-o. Urmărea calmă, în apele oglinzii, cum braţele lui alunecă pe rochia verde, întunecată în semiobscuritatea holului, şi abia atunci s-a întors spre el.
– O să revin, i-a spus.
A doua zi s-a lăsat dezbrăcată într-un amestec de sfială şi nerăbdare. El dorea să prelungească fiecare gest. Ea îl zorea. Fiecare percepea timpul într-un mod diferit. Pentru el, clipa trebuia să nu aibă măsură. Ei, clipa îi părea o corvoadă. A privit-o îndelung, goală, culcată pe patul acoperit cu un pled cafeniu. O femeie ajunsă la maturitate, cu pielea albă şi netedă, sâni plini, coapse puternice, muşchi bine conturaţi. O făptură căreia nu-i lipsea nimic să se simtă bine în pielea ei. Ca să-i atenueze stânjeneala, degetele lui se plimbau încet pe trupul fierbinte, de sus în jos şi de jos în sus, desenând arabescuri, întârziind într-o curbură, mângâind formele de statuie vie, risipind părul lung şi negru şi prinzând şuviţe pe care le întindea delicat ca pe nişte corzi. Când s-a aplecat asupra ei s-o sărute, a închis ochii. Buzele i-au atins fruntea şi pleoapele, lobul urechilor, pomeţii, gâtul, umerii, au desenat, ca şi degetele, conturul sânilor, pântecelui, coapselor, pulpelor, gambelor. Şi-a lăsat uşor capul pe pântecele ei, ascultând vibraţia interioară, în timp ce mâinile-i erau vrăjite în continuare de formele palpitând. Într-un târziu abia i-a căutat buzele uscate, lipindu-se de trupul ei pregătit să-l primească şi să-l devoreze. Cât au făcut dragoste, ea murmura cuvinte fără şir, fără înţeles, abia şoptite. Ceva ce nu trebuia auzit de nimeni, nici măcar de el. La sfârşit, cu ochii plini de lacrimi, i-a prins capul în mâini şi l-a privit îndelung.
Nu-i posibil, a spus.
Ce anume? a întrebat.
Nu-i posibil să fiu atât de fericită!
S-a întins ca o pisică, aşezându-şi o pernă sub cap.
Lasă-mă să-mi aprind o ţigară, a spus.
Te rog.
A fumat în tăcere, trăgând adânc fumul în piept şi aruncându-l în sus. Îşi rotea privirile prin încăpere, se uita la tablouri, se întorcea spre el, se uita la cărţile din bibliotecă, se întorcea iarăşi spre el. Şedea alături, sprijinindu-şi capul în cot şi urmărind-o.
Unde ai fost până acum?
Nu înţeleg. În multe locuri. Peste tot.
Nu te preface că nu înţelegi.
Am fost aici. În oraşul ăsta. Trăiam.
Cum a fost posibil să nu te fi întâlnit niciodată în optsprezece ani? Niciodată! E uluitor.
Toate se petrec la timpul lor. Sunt un fatalist.
Şi eu sunt fatalistă. Dar in întâlniri de felul ăstora nu cred.
Şi noi doi, acum, suntem într-un vis?
S-ar putea.
Ca în romane, în cele de duzină. Nu-mi place. Eşti prea vie pentru un roman prost.
Am înviat acum. Spun prostii. Îmi faci o cafea?
E gata demult. Rece Ţi-o aduc cu o condiţie. Nu te mişti. Nu te dai jos. Nu te îmbraci.
Sunt trei condiţii.
Deci ţi-o aduc cu trei condiţii.
Aştept.
S-a aşezat turceşte, sorbindu-şi cafeaua. Şi-a mai aprins o ţigară.
- – Aproape nu-mi vine să cred cât de bine mă simt. Relaxată. Destinsă. Parcă mă aflu aici de când lumea. Rămâne doar să-mi faci complimente.
– Nu-mi place vorbăria siropoasă. Nu cred în ea.
– Nici nu trebuie să-mi spui ceva. Privirile tale îmi ajung. Ai citit tot maldărul ăsta de cărţi? Cred că sunt mii.
– Cam aşa Ce-aveam altceva de făcut?
– Să trăieşti.
Am şi trăit.
Eşti convins?
Chiar trebuie să vorbim despre asta?
Nu, nu trebuie. Strânge-mă în braţe din nou.
Au făcut iarăşi dragoste, cu aceleaşi mângâieri, acelaşi murmur fără sensuri clare, aceeaşi privire înecată într-o apă tulbure, la sfârşit.
– Doamne, cum e posibil?
– De ce te tot întrebi?
Pentru că nu înţeleg. În clipa asta nu mă înţeleg. Educaţia mea catolică m-a învăţat ceva. Pe zi ce trece am surprize şi aflu că lumea e şi altfel alcătuită. Ca două sfere care nu se suprapun. Sau nu se suprapun încă. E ca şi cum m-ar aştepta o mare fericire sau o mare nenorocire.
Ar trebui să comentez?
Te rog să n-o faci.
I-a luat capul în mâini, sărutându-l apăsat.
Te rog să n-o faci. a repetat. Acum am să plec. Mai am cumpărături de făcut.
Să merg cu tine?
Doar puţin. Pe urmă te întorci. Vreau să fiu singură, să mă pot gândi.
O să-mi spui şi mie mâine la ce te-ai gândit?
Asta înseamnă că voi veni şi mâine? De ce crezi asta?
Ştiu că ai să vii.
De ce eşti sigur?
Pentru că şi tu eşti sigură.
Bineînţeles că am să vin. Nu pot altfel.
(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)
