Stelian Țurlea 
Martorul – 5
Într-o margine a câmpului, se vesteşte de departe un pârâu duhnitor, care, după ce a strâns toate murdăriile oraşului şi apele uleioase ale rafinăriilor, se strecoară printre dâmburi. Îl evit întotdeauna.
Nu ştiu ce farmec o fi găsit bărbatul cu bărbuţă gălbuie şi ochelari cu rame subţiri, tot gălbui, să-l deseneze. Îşi scoate în după-amiezile cu soare mult un fel de şevalet, pensule şi culori şi începe să picteze. Stau şi-l privesc cum amestecă tacticos culorile pe o tipsie cu vechile culori uscate şi crăpate, ţopăi în jurul său, caut locul cel mai bun din care să-l privesc când începe să deseneze. O dată am văzut cum de sub cărbunele ascuns în palma sa a apărut într-o clipă conturul unui omuleţ clipind din ochi intrigat şi privindu-mă pe sub sprâncene stufoase. Am înţeles că sunt eu, deşi am o părere ceva mai bună despre mine. L-am privit cât am putut de sus, nelăsându-mă impresionat de asemenea mărunţişuri şi îndemnându-l să se apuce de lucruri mai serioase şi să picteze ca lumea. Nu ştiu de ce desenează de multe ori, în fel şi chip, pârâul acela duhnitor şi greţos, pe care îl evit.
Am scotocit de mai multe ori în cartonul îndoit în care îşi păstrează o parte din desene, atras de nişte forme de coşmar al căror rost nu-mi este clar. În afara pârâului duhnitor, a câmpului meu, a unor case din oraş pe care le-am recunoscut cu uşurinţă, sunt multe întruchipări ciudate, mi-e greu să cred că ar exista undeva: şopârle cu două capete şi limbile bifurcate, şuierând pale de foc albăstrui care macină carnea unor trupuri omeneşti fără s-o ardă, pitici cu capete cât corpul şi o gaură ca un ochi fără fund în mijlocul frunţii, scorpioni băloşi strecurându-se printre scârnăviile unor broaşte cu spinările pleznind de umflături de puroi care se prelinge în lungul labelor, bărbaţi şi femei plutind goi într-un fel de fiertură, şerpi cu chip de om, femei, multe femei cu cozi sau cu aripi, fără capete sau acoperite cu totul de păr, pe gât, pe sânii ca nişte butii sau atârnând fleşcăiţi, femei cu gheare lungi şi verzi zburând de-a curmezişul desenului şi rânjind ca nişte draci. Imagini îngrozitoare pe care le urmăresc cu mare spaimă, care mă fascinează, cu toate că le duc cu mine în somnul care mi se scurtează şi din care mă ridic cu fruntea îmbrobonată, gâfâind şi obosit. Ce rost au asemenea forme? Nu-l urmăresc şi pe el în somn, sau chiar de acolo le-a adus la lumină, dintr-o nevoie care depăşeşte înţelegerea mea?
Acum scotocesc din nou în cartonul cu desene. Între degetele mele se află câteva foi albe, mici, cu desene făcute parcă în grabă, doar o linie neagră, repezită, subţire, reluată pe altă foaie în alt chip, în continuare nemulţumită de ea însăşi, reîncepând a treia oară şi a patra oară. Ceva îmi este familiar. Le privesc pe rând şi când reîncep de la capăt ştiu cine e, degetele îmi tremură violent, mă cuprinde un fel de căldură care mi se urcă spre cap, îmi usucă limba. Închid ochii şi vreau să suprapun desenele peste imaginile închise în mine. E acelaşi gestul brusc cu care îşi alungă de pe frunte părul lung şi negru. Privirea puţin într-o parte. Zâmbetul. Încremenirea muşchilor feţei într-o mirare pregătită să explodeze în clipa următoare în teamă, panică sau milă. De unde ştie bărbatul cu bărbuţă gălbuie? I s-a întâmplat la fel?
Gesticulez enervat în faţa desenelor, scot sunete de aprobare, mă întreabă dacă îmi plac şi ştiu cine este şi dau din cap. Prin gesturi amestecate îl fac să înţeleagă cum că vreau unul din ele. Se uită surprins, mă întreabă din nou dacă îmi place şi nu mai ştiu dacă vorbeşte despre desen ori despre fată. Mi-l dă.
Nu mai stau să văd ce are de gând să picteze. Alerg legănându-mă spre cămăruţa mea, îl aşez pe podele, mă învârt în jurul lui, privindu-l din toate părţile. Îl prind într-o crăpătură a uşii, în aşa fel încât să-l pot vedea din orice colţ. În seara aceea n-am mai ieşit nicăieri.
(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)
