Stelian ȚurleaStelian Țurlea
05.02.2020

Înșurubat în alunecarea mașinii

Martorul – 9

Cum aş putea spune totul, fără să uit ceva, în ordinea în care s-au petrecut? Cum aş putea să înşirui ce ştiu şi ce cred că ştiu, în aşa fel încât să înţeleg şi eu mai bine?

          Nu mai urcasem în vreo maşină asemănătoare. M-am învârtit neliniştit în jurul ei, până au reapărut toţi. Fata cu părul negru m-a privit cu o surprindere pe care nu şi-a ascuns-o, i-a întrebat ceva din ochi, dar n-a primit răspuns. În faţă s-au aşezat burduhănosul şi cel cu umeri laţi. Deşiratul cu ochelari a urcat-o pe brunetă în spate, s-a fixat alături, prinzând-o de după umeri, râzând şi, când motorul pornise deja, mi-a făcut semn cu capul să urc şi eu. M-am aşezat, destul de înfricoşat, lângă una din portiere. Mic cum sunt, n-o atingeam pe bruneta cu părul lung, care se înghesui, totuşi, în bărbatul deşirat, printr-o mişcare poate inconştientă de a sta departe de mine, cu aceleaşi întrebări de surprindere şi mirare pe chip, dispărute mult mai târziu, când lăsasem oraşul în urmă. Atunci abia am fost sigur că voi merge şi eu.

          Avea dreptate, m-am speriat. Nu atât pe străzile oraşului, pe care le-am părăsit repede, cât pe urmă, când botul roşu înghiţea şoseaua de asfalt, iar copacii de pe margine ţâşneau pe lângă noi cu asemenea repeziciune că nu le puteam distinge nici soiul, nici tăietura ramurilor. Vântul se împiedica în părul meu sârmos, mă făcea să-mi mijesc ochii. Amândouă mâinile mi se încleştaseră pe marginea geamului coborât în interiorul portierei. Din când în când încetinea, dar abia mă obişnuiam cu alunecarea lină ce-mi lăsa răgaz să văd şi marginea drumului, că ţâşnea iarăşi, repezindu-se înainte cu un salt ca o hurducătură ce mă smulgea din locul meu, mă azvârlea în spate, încât abia apucam să prind din nou, disperat, marginea portierei cu mâinile. Dar şedeam şi am stat tot timpul demn, fără să-i las să înţeleagă ce e cu mine.

          Ea a început să râdă, prinsă de după umeri de bărbatul cu ochelari cu ramă subţire. Au râs cu toţii, nu ştiu ce-şi spuneau, eram prea copleşit de ce era în mine. Doar ritmul pe care îl bătea burduhănosul mi-l amintesc. Şedea pe locul din faţa mea, cu braţul scos afară şi lovea în portieră, în dreptul fiecărui copac, întâi cu podul palmei, apoi cu degetele, imediat, fără răgaz, dum, du-dum, dum, du-dum.

          Trecem printr-un câmp imens, o perdea de arbori întunecaţi pare să-i fie hotar într-o zare, dar, după un timp, perdeaua umedă de atâta depărtare se sfârşeşte şi desluşesc cum câmpul se continuă şi în spatele ei, către o altă zare unde se amestecă, între cer şi pământ, desenul albăstrui al munţilor pe care îi mai văzusem, în zilele foarte senine, de pe podul puternic arcuit din apropierea gării. În urma noastră şoseaua se îngustează, până rămâne un fir cenuşiu pierdut printre siluetele albe, mereu mai mici şi mai şterse, ale blocurilor înalte din marginea oraşului. Încotro ne ducem? Păsări mari, zburând în grup deasupra câmpului, rămân într-o clipă în urmă, nu mai disting fâlfâitul regulat al aripilor înghiţite de umbra unui nor care înaintează în aceeaşi direcţie cu noi.

          Auzul mi s-a obişnuit, urechile nu-mi mai vâjâie, dar nu desluşesc zgomotul motorului în valul de aer care trece pe lângă mine cu  sunetul ascuţit, sfâşiat, al unei pânze întinse la uscat şi fluturată necontenit de furtună. Şuierul care îmi încântă urechea se transformă într-un fel de boare adormitoare. De la un timp nu mai vreau să aflu soiul copacilor de lângă drum, simt că privirea mi se tulbură uşor, urmăresc totul cu nepăsare, n-aş putea spune cum se ordonau arborii, pilonii cu fuior de sârme  electrice, maşina prinde viteză, mă cuprinde un fel de toropeală, îmi sprijin bărbia şi mâinile încleştate pe portieră şi privesc fâşia de asfalt care zboară pe lângă noi, întunecată, negricioasă, ochii îmi lăcrimează, ameţesc cuprins de toropeala care se răspândeşte cu încetul în întreg trupul, toate se depărtează, ca într-o ceaţă, devenind doar o dâră groasă de strălucire  în care parcă mă afund, îndepărtând de mine şuierul vântului, zgomotul motorului, glasurile celorlalţi care râd, mereu mai şterse, ochii îmi lăcrimează, îi închid şi îi deschid iarăşi atras de fâşia de asfalt care aleargă mai departe, deasupra căreia sunt singur, într-o lume care e doar pentru mine, pentru că dincolo de ea nu sunt decât pereţi de ceaţă care emană o căldură adormitoare, îndemnând la lene încât…

          Sunt smuls din gândul meu de un scrâşnet înşurubat în alunecarea maşinii, ca un scheunat. Alunec, pocnesc cu capul în banca din faţă, îmi strivesc cu dinţii buza de jos. Cel cu umeri laţi râde până la lacrimi. Ceilalţi, la fel. A oprit brusc, acum întoarce pe acelaşi drum. Îmi reiau locul, ţinându-mă cu mâinile strâns de portieră. Îi privesc cu ură. Gândul ăsta îmi aduce pacea. Încep să privesc din nou câmpul, copacii de pe marginea drumului, păsările cu fâlfâit rar.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)