Inspectorul Stamate trage concluzii

Caz închis – 29

S-a întâmplat cum anticipase.

Laboratorul a descoperit urme de cianură în sticla cu vin. I-au spus lui Victor Stamate la telefon. În raportul tipărit, sosit câteva ore mai târziu, scria că nu descoperiseră nicio substanţă periculoasă. Nu era nevoie să întrebe ce se întâmplase între timp. Nimeni n-ar fi spus că existaseră alte concluzii.

Într-o mapă groasă aflată pe biroul său, Victor Stamate strânsese depoziţiile câtorva persoane. Toate îl văzuseră pe Emil Sorescu în seara morţii. Toate aveau un cui împotriva lui. Jurnalistul Florin Vifor era mânios că nu află cine i-a ucis mama, cu decenii în urmă. N-o să afle niciodată. Profesoara Ana Ştirbu n-a mai ajuns să-i fie nevastă scriitorului. Modista Rosamunda Marcu era furioasă că a transformat-o într-un personaj cu viciul ei real. Scriitorul Radu Bazilescu era invidios pe imaginea lui în lumea breslei. Niciunul nu-l omorâse pe Emil Sorescu, Victor Stamate era convins. Cineva a făcut-o, totuşi. Să afle cine, era necesar să-şi construiască un scenariu. A pus cap la cap ce aflase de la toţi.

Emil Sorescu scria în după-amiaza de luni, 5 decembrie 2011. Florin Vifor a trecut pe la el. Era de-al casei, scriitorul s-a întrerupt din lucrul în care se poticnise, sau poate îşi încheiase programul de scris din acea zi. Au discutat ce mai discutaseră de multe ori. Tânărul începuse să-l agaseze cu veșnicele lui întrebări despre dispariția maică-sii. Îi răspunzi unui om odată, de două ori, de zece ori, te apucă dracii dacă te tot întreabă în continuare acelaşi lucru. Emil Sorescu nu era ca sursele pentru articolele lui de doi bani, nu putea fi chestionat până spunea ce voia interlocutorul.

Tu chiar n-ai treabă la ziarul ăla? l-a întrebat Sorescu.

Poate i-a făcut şi morală, nimeni n-o să ştie vreodată.

Zici că ai de făcut o anchetă la Sinaia. Pleacă mai repede, îţi vezi şi iubita, i-o tragi şi te linişteşti.

Florin Vifor a părăsit casa furios. Dar plecase furios de foarte multe ori, nu era o noutate.

Emil Sorescu şi-a schimbat hainele. Scria întotdeauna îmbrăcat într-un trening lăbărţat de casă. Dacă era fig, mai punea pe deasupra un halat. Scria ore întregi, fără să se întrerupă, şi avea nevoie să se simtă cât mai comod. După ce a plecat Florin Vifor, s-a dus să se schimbe. A tras pe el un pantalon uşor, o cămaşă peste care a îmbrăcat un sveter roşu. Era cald în casă, centrala duduia. A îmbrăcat însă sveterul pentru că Ana îi spusese că-i stă minunat cu el. Voia să-i facă şi ei o plăcere. Ana Ştirbu urma să sosească la lăsarea serii. Era o bucurie s-o vadă, chiar dacă de o vreme începuse să-l agaseze şi ea cu însurătoarea. N-o să se însoare din nou, în veci! Sau poate o s-o facă, dar mai încolo, deocamdată avea alte planuri. Şi nu se boşorogise într-atât încât să aibă nevoie de o femeie în permanenţă pe capul lui. Toată viaţa trăise independent şi se felicitase pentru asta. Chiar şi în scurtele lui mariajuri, tot independent fusese.

Nu-i greu să-ţi închipui ce-i trecea prin minte. Nu i-ar fi displăcut ca Ana să rămână peste noapte şi să facă dragoste. Nu mai era ca pe vremuri, dar tot mai rămăsese o ardoare care îl făcea să se simtă în vigoare. Era convins că un scriitor în vigoare lucrează cu mult mai mult spor. Dar se simţea bine cu Ana şi dacă n-ajungeau în pat. Era fermecătoare, oarecum naivă şi mai ales putea discuta orice problemă literară cu ea. Avea o intuiţie feminină care îi spunea cum să rezolve mai bine un conflict literar. Finalul penultimului roman ea i-l sugerase şi absolut toţi criticii remarcaseră splendoarea acelui final. Poliţistul şi-l închipuia pe scriitor aproape invidios pe ea. Mai ales când auzise că scrie şi o carte, pe care o tot lălăie de vreo zece ani. Dar poate n-o lălăia, ci era înspăimântător de exigentă. În cazul ăsta ar trebui să se teamă. Eroul cărţii sau unul dintre personajele principale era el, Emil Sorescu. Poate îl încondeiase cu acribie. Nu i-ar fi convenit. O s-o convingă până la urmă să-i dea să citească înainte să trimită la tipar. Iar dacă personajul îi e defavorabil, o s-o convingă să renunţe. N-a existat vreo femeie pe care să n-o fi convins-o vreodată, doar să aibă răbdare.

Nici cu boşorogul de Bazilescu nu se înţelegea atât de bine cum se înţelegea cu Ana. I se întâmplă ca în atâtea alte dăţi, cînd se gândea la cineva şi acela îl cauta. O fi ajuns medium, cu vârsta? probabil se întrebase poliţistul. Se gândise la Bazilescu şi acesta şi-a anunţat vizita. Trebuia să pună în cui noaptea de dragoste cu Ana. Dar săptămâna abia începuse, mai avea posibilităţi cu duiumul. Îl încânta să-l vadă pe Bazilescu. Deşi de-o vârstă, arăta mai dărăpănat. Nu pierdea niciun prilej să nu-l tachineze cu asta. Fetişcanele care roiau în jurul lui nu erau cu gândul la sex ca el, ci sperau că se vor alege cu un locşor călduţ pe la vreo revistă. Se întâmplase asta de un deceniu, nu era promoţie de studente din care el să nu culeagă una, două pentru vreo revistuţă. Iar revistuţele înfloriseră ca ciupercile, zeci şi zeci, deşi nu le citea nimeni, apăreau şi dispăreau, sigur spălau nişte bani. Îl mai amuza că, mai ales după ce ieşise la pensie, Bazilescu nu-şi mai putea ascunde ranchiunile, nu-l mai ţineau baierele: îi ura pe decan, pe rector, pe prim-ministru, pe preşedinte, scuipa pe ei în articole deloc lipsite de har; dar îşi ura mai ales colegii de breaslă, îl ura pe el, Emil Sorescu. Iar Emil Sorescu s-a gândit să-l sperie: i-a spus că scrie un jurnal în care îi încondeiază pe toţi şi cine ştie ce fusese în mintea lui Bazilescu, nu era întâlnire să nu-i ceară să vadă jurnalul.

Nu pot, măi, omul lui Dumnezeu, aşteaptă și tu să mor.

Nu, nu şi nu, el voia să ştie ce scrie despre el.

Emil Sorescu era convins că nu va pierde prilejul să insiste din nou. A regretat că pleca Ana, dar măcar avea de gând să-şi scoată pârleala şi să-l mai fiarbă puţin pe Bazilescu. Ce se va mai distra!

Dar nici Radu Bazilescu n-a rămas mult. Se oprise doar cinci minute să-şi spună placa ştiută, se ducea la o sindrofie. Nu era zi să stea acasă, de parcă l-ar fi apăsat pereţii apartamentului.

Cine serbează azi? întrebase Emil Sorescu. Abia mâine e Sfântul Nicolae.

Ei, uite că serbează! Sunt prea mulţi sărbătoriţi mâine, le-am sugerat să ne întâlnim azi, nu mă pot împărţi mâine între toţi.

Adica vrei să spui că fac o petrecere azi, doar pentru că nu te poţi duce tu mâine? Măi, să fie!

Află că aşa fac! Mai sunt unii care ţin la bătrânul Bazilescu! Îmi spui ce scrii?

Las-o baltă şi cară-te, te aşteaptă muierile!

N-a băut nimic, se păstra pentru sindrofie.

Lui Emil Sorescu îi părea rău că o lăsase pe Ana să plece. Tare s-ar mai fi retras cu ea în dormitor!

N-a apucat să se imagineze în dormitor. A sunat telefonul. Era singurul telefon din acea seară pe care nu l-ar fi dorit. Dumitru Calu. Omul din centrul universului, cum îl numise reporteriţa Caragea în discuția cu poliţistul. Dacă n-ar fi discutat cu Ileana Caragea, Victor Stamate n-ar fi avut habar de existenţa lui Dumitru Calu. N-ar fi verificat lista telefoanelor. N-ar fi aflat cât de mult au stat de vorbă. N-ar fi citit o dată şi încă o dată şi încă o dată fişele pe care Sorescu le împrumutase ziaristei. Nu ştia ce şi-au spus la telefon, dar s-a străduit să improvizeze. Sută la sută era ceva legat de acele fişe. Nu putea fi altfel.

I-a trebuit ceva vreme să se informeze cine fusese Dumitru Calu. Ieşise demult din prim-plan. Unii spuneau că mai conduce din umbră, Victor Stamate nu credea. E acum la putere o altă generaţie, cu alte gânduri, cu alte metode. Dumitru Calu era trecutul. Vezi că trecutul nu renunță așa ușor, i-a spus unul, dar n-a vrut să se explice, Victor Stamate a înţeles pe loc că n-are niciun rost să insiste. Deci Dumitru Calu avea fişe. Despre toţi. Foşti şi actuali. Mizerabile. Periculoase. Distrugătoare pentru un număr uriaş de persoane. Aduse la lumină, ar fi provocat valuri de demisii. Sau revoltă. Sau n-ar fi provocat nimic, lumea s-a obişnuit cu surprizele și cu cele mai mari grozăvii.

Victor Stamate e mai degrabă înclinat să creadă că nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar cineva ar fi avut grijă să muşamalizeze totul, să estompeze scandalul, să stârnească altul cu priză mai mare la public şi acesta să fie lăsat la stadiul de invenţie jurnalistică. Ar fi căzut câteva capete, cel mult. Niciunul important. Dumitru Calu îi avea pe toţi în mână. De ce strânsese fişe? Să se apere? Nimeni nu-l mai luase în seamă, lumea avea alte probleme, de când cu criza, pe oameni îi durea în cur de foştii comunişti şi de învârtelile lor. Să dea combustil gărzii care urma să vină la putere? Cu ce scop? Oricum cine venea la putere pe un fond de criză avea să călărească pe un asemenea val de simpatie că putea să facă ce dorea, nu mai avea nevoie de combustibilul lui Dumitru Calu. Cumva el însuşi se aştepta să revină, după două decenii de pensie, în care probabil se plictisese de moarte? Era totuşi prea bătrân, sigur nu-şi pierduse minţile într-atât încât să se creadă indispensabil.

Pe căi numai de el știute, aflase de intenţia lui Emil Sorescu de a scrie o carte despre foştii care au ajuns actualii. Emil Sorescu era singurul care ar fi putut face asta, cu credibilitate. Îl ştia de când îi fusese subaltern. Emil Sorescu era primejdios.

L-a chemat la el. Nu te băga în povestea asta, i-a spus, o să-ţi rupi gâtul.

Mă bag, pentru că sunt unii care prea se cred invincibili, i-a răspuns.

Sunt de acord, dar beleşte-i doar p-ăia.

P-ăia şi vreau să-i belesc.

Au discutat mult în contradictoriu. Victor Stamate nu e sigur, doar presupune. Dumitru Calu i-a dat fişele. Alege numele care îţi trebuie, i-a spus, discutăm după aia.

Emil Sorescu a ales toate numele, a făcut un xerox, i-a înapoiat fişele. Scriitorul nu era prost. Dumnezeu ştie unde le ţinea, poate avea mai multe copii, poţi să cauţi în computerul lui până la sfârşitul lumii, nu vei găsi nimic. Au căutat şi n-au găsit nimic. O fi depus dintre ele la bancă, le-o fi dat iubitei. Poate n-or să dea de ele niciodată.

Dar Emil Sorescu era orgolios, a spus ce vrea să facă. A vrut să se ştie. Să se dea mare? Să demonstreze că el e cel mai tare? Să ispăşească?

Aiurea! Din prostie. Ziarista avea dreptate, nu anunţi ceva ce n-ai înfăptuit încă. Iar el abia începuse să scrie. Poate voia să testeze terenul şi, dacă era prea tare cutremurul, să se oprească? Cine mai ştie?

Când a aflat că a fost tras pe sfoară, Dumitru Calu a înnebunit. Nimeni nu-l trăsese vreodată pe sfoară. Foşti şi actuali veneau să discute cu el ca la Mecca, vorba lui era sfântă. Era suficient să dea un telefon şi obţinea ce-şi dorea. Rămăsese o legendă, nici măcar nu trebuia să se mai ştie ce făcuse. Era uluitor ce se întâmpla acum.

A pornit tăvălugul.

În seara aceea de 5 decembrie, Dumitru Calu l-a sunat o ultimă oară pe Emil Sorescu. Au discutat aproape o oră. Sigur bătrânul i-a cerut să se oprească şi i-a cerut TOATE fişele înapoi. Victor Stamate cam bănuieşte ce i-a răspuns scriitorul. L-a sictirit pur şi simplu. Era prima oară în viaţa când putea s-o facă.

Omul din centrul universului se văzuse cu reporteriţa Ileana Caragea. Nemulţumit că ea difuzase un interviu în care Sorescu vorbea despre acele fişe. Nu dezvăluia conţinutul lor, dar le filmase şi le-a arătat, deci ele existau, nu erau fabulaţie. Lumea putea pune bază pe filmuleţul acela. I-a cerut ziaristei să înceteze să mai vorbească pe post despre acele fişe. Nu credea că va fi ascultat, cine ştie ce interese are patronul ei. Poate vrea să-i distrugă pe toţi care au fost. Ar trebui să ştie că n-are nicio şansă.

Omul din centrul universului e foarte bolnav. Mai are de trăit câteva ore. Din seara următoare discuţiei cu ziarista, a fost luat de acasă. Victor Stamate nu ştia de cine, dar sigur va fi fost cineva de încredere, şi dus la o clinică privată, legat la aparate, pus în comă profundă. E destul să oprească cineva un singur aparat şi moare. Probabil asta se va şi întâmpla. Dar trebuie să vină o hotărâre de undeva, n-a venit încă.

În seara aceea, sigur au curs ameninţări de la unul la altul, între Emil Sorescu şi Dumitru Calu. Omul din centrul universului abia era în stare să se mişte prin casă. Avea însă o listă enormă de oameni pe care îi putea suna. Oricând. La orice oră. Cu orice rugăminte. Exact asta a făcut.

La o vreme după ce plecase Radu Bazilescu, Emil Sorescu a fost vizitat de un bărbat. Sigur un bărbat, pentru că a deschis o sticlă de vin să bea cu el, dacă ar fi fost o femeie i-ar fi oferit altceva. Un bărbat pe care scriitorul l-a primit în casă, îl cunoştea bine. Nu ştia că nu venise singur, însoţitorul acestuia rămăsese în stradă, pândea casa ori aştepta un semnal. Emil Sorescu îl cunoştea atât de bine pe bărbatul primit în casă, că nu se formaliza, putea să stea cu el în bucătărie. Probabil s-a dus să scoată o sticlă cu vin din cămară, celălalt a venit după el şi au rămas acolo, în bucătărie. Ca şi altădată. Sau ca pe vremuri. Sorescu a mai scos două pahare. Au desfăcut sticla. Se pregăteau de taclale, cum o mai făcuseră.

Atunci a sunat telefonul. În lista convorbirilor e un apel la vreo două ore după discuţia cu omul din centrul universului. Cineva care a telefonat de un telefon public. Victor Stamate a verificat: telefonul public e la colţul străzii. Atât de aproape, că îl poţi vedea de pe fereastra casei. Dar şi din cabină se putea supraveghea casa, mai ales bucătăria. Telefonul a sunat destul, probabil că, prins de discuţia cu prietenul sau cunoştinţa, în fine, cu oaspetele venit în vizită, scriitorul s-a urnit cu greu spre măsuţa din sufragerie, unde, sub scară, se afla aparatul care zbârnâia în draci. Emil Sorescu a ridicat receptorul, a întrebat cine e, a aşteptat vreo două, trei secunde, probabil a auzit respiraţia cuiva la capătul firului. Apoi Sorescu a închis. Sigur a exclamat, când a revenit în bucătărie:

• Nişte idioţi!

Celălalt, cine va fi fost, avusese timp să toarne ceva în sticla cu vin. Emil Sorescu a umplut paharele. Au ciocnit. Furios de telefonul care-l deranjase degeaba şi însetat, Emil Sorescu a băut zdravăn.

A sfârşit în câteva clipe cu capul pe masă.

Celălalt, cine va fi fost, a mai stat o vreme să fie sigur. A aşteptat. Când a început să se răcească trupul lui Sorescu, s-a ridicat, şi-a clătit paharul la chiuvetă, l-a şters, l-a lăsat gol pe masă. Admirabil să încurci o echipă de anchetatori.

I-a fost simplu-simplu să şteargă toate amprentele, nu intrase decât în bucătărie. Sigur amprentele lui nu se află în nicio bază de date. Dar precauţia e mama siguranţei.

Nu ştiu dacă s-a întrebat cineva de ce nu există în bucătărie nicio amprentă, nici măcar ale lui Emil Sorescu. Doar ale menajerei, şi acestea doar pe sticlă şi pe un pahar. Nicăieri altundeva, deşi vine de trei ori pe săptămână şi ar trebui să se încalece unele pe altele! Cârlanii ăştia pe care îi tot trimitem la anchete ar trebui să mai facă şcoală. Nu s-a întrebat unul de ce n-au găsit nimic.

Victor Stamate s-a oprit din explicaţii. S-a lăsat cu scaunul pe spate. Şi-a privit şeful care nu scosese o vorbă tot timpul. L-a privit şi pe Micuţul care insistase să fie de faţă şi asistase tăcut, foindu-se nemulţumit. Îl lăsase pe Victor Stamate să ducă ancheta după capul lui şi nu arestase pe nimeni. Chiar dacă li se transmisese imperios că e bine să uite de ancheta asta.

Victor Stamate nu ştia dacă făcuse o analiză minuţioasă. A întrebat.

• E minuţioasă, a spus într-un sfârşit şeful.

• Şi?

• Şi? i-a replicat şeful.

• Ce urmează?

– Clasezi cazul. Sunt convins sută la sută că lucrurile s-au petrecut cum spui. Dar nu poţi demonstra. Nimeni n-o să te ajute. Presiunile au fost enorme să închidem cazul. Îl închidem. Emil Sorescu s-a sinucis. Nu te întreabă nimeni de motive. Sau a murit de moarte bună.

Victor Stamate se aştepta.

Bine, cel puţin, că şeful nu-i spusese c-a fost un bou că s-a străduit atâta.

– Am o curiozitate, mai spuse şeful învârtind un pix verde pe care îl tot plimbase dintr-o mână în alta: cum ai ajuns la concluziile astea?

• Poftim?

• Vrei să repet?

• Nu. Briciul lui Occam.

• Mai clar.

• Explicaţia cea mai simplă este, de obicei, cea mai bună.

Şimon

Ianuarie 2013