Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 23
Nu mai vreau ziarişti pe capul meu, nu mai vreau să mă laude nimeni, nu vreau nici recompense, sunt sătul să fiu vedetă, să întoarcă lumea capul pe stradă după mine, de parcă aş fi Tom Cruise!
— Ce n-aş da eu să fiu în locul tău! se plânge Dorel, care nu pricepe de ce nu-mi place să fiu celebru.
Uite-aşa, nu-mi place! M-am săturat să fiu cu ochii-n patru să nu mă-mpungă unul, v-am mai spus-o.
— Ştii bine că te apăr eu, zice Dorel.
— Ştiu, Dorele, dar sunt lucruri pe care nici chiar tu nu le poţi face.
Ridică din umeri, aici am dreptate.
Nici nu s-a liniştit bine treaba cu Doamna brună şi-mi ajung la urechi vorbe despre furia Tartorului ăl Bătrân, tatăl celor trei Matache. Merge vorba că n-a prea fost voinic mai voinic ca el. Când era tânăr, rupea lanţul cu pieptul, numai încordându-se. La o încăierare, l-a făcut pe unul să dea ortul popii doar strângându-l în braţe. Când ajunsese mai puriu, era destul să-i dea unuia un dos de labă să-l arunce în leşin două ceasuri. Unul ca ăsta nu-şi pierde îndemânarea când îi albeşte părul.
Toate averile Mătăcheştilor se clădiseră pe ce începuse el. Avusese ideea să dea bani cu camătă uriaşă unor oameni disperaţi, pe termen foarte scurt. Nu plăteai înapoi, îţi lua casa, ori maşina, ori pe amândouă, ori tot ce mai aveai. Cine l-a dat în judecată s-a ales cu buza umflată, dacă semnase, cum arătau actele, era bun de plată, asta-i legea. Cine nu lăsa casa de la sine, era scos în pumni sau bătut până nu mai avea nevoie de casă, ci de spital sau de coşciug.
Matache ăl Bătrân n-a ţinut nimic din averile astea, le vindea pe loc pe toate, îl interesau doar banii pe care îi dădea mai departe camătă. Într-un an, nu mai ştia nici el cât de mare-i era averea. N-a făcut decât trei luni de puşcărie, dar avea pe suflet câţiva morţi.
Peste noapte, a-mpărţit aproape tot copiilor şi el s-a retras ca un patriarh. Avea o cârciumă a lui, şedea toată ziulica acolo, bea vin roşu, mânca fleici la grătar şi juca table cu mâna lui dreaptă, omul pe care-l folosise la îndoirea oaselor celor care i se împotriveau. Tot ce mai voia era să i se spună cum merg afacerile, nimic mai mult.
Lumea zice că-şi chemase fiii şi le zisese cu ce să se ocupe fiecare, tu iei camăta, tu iei femeile pentru produs, tu iei barurile, fiecare să le dezvolte cum îl taie capul. Nu-i plăcuse când doi dintre fii îşi băgaseră nevestele în afaceri, el ştia dintotdeauna că femeia aduce necaz, dar i-a lăsat să-şi facă de cap. Când afacerile prosperau, fiii îl provocau, vezi că te-ai înşelat în privinţa nevestelor noastre? Mai vedem noi, zicea bătrânul, aruncând zarurile.
După ce fraţii au fost mătrăşiţi, bătrânul ar fi vrut să iasă-n faţă, să-mi ia gâtul. Femeile i s-au împotrivit, lumea s-a schimbat, ziceau, nu mai e ca pe vremea matale, să scoţi pistolul şi să tragi, faci pe loc pârnaie şi pierzi tot, acuma-i bine să umbli mai subtil, lasă-ne pe noi să-l înfundăm. Mâna lui dreaptă le ţinuse partea, aşa o fi, cum zic ele, văd şi eu că s-a schimbat lumea. Alţii din jurul bătrânului cleveteau vrute şi nevrute, chipurile că mâna dreaptă s-ar fi îngrăşat peste măsură de-atâta lenevit şi cam uitase cum e să acţioneze.
— Muieri! ar fi izbucnit bătrânul când a auzit că şi Doamna brună e pe cale să fie priponită şi toată averea e sub sechestru. Să te bazezi pe muieri! Îmi umblă mie cu subtilităţi! De-acuma faceţi cum zic io! Să mi-l căutaţi pe Greuceanu ăla. Cu mâna mea îi scot inima!
Ştiam că e pe urmele mele şi că n-o să scap de-o înfruntare cu Tartorul ăl Bătrân. Mă consolam măcar cu gândul că nu mă va lichida nimeni înaintea lui. Dar e bine să nu mizez prea mult pe asta.
Partea proastă era că se pusese un preţ mare pe capul meu. Cineva avea sarcina să mă prindă şi să mă ducă Tartorelui.
xxx
Pregătirile pentru marea gală „Dă-i bătaie!”, la care urma să participe şi fratele meu de cruce Gore, erau în toi. Afişe peste afişe, reclame la radio şi la toate posturile de televiziune, interviuri cu organizatorii, cozi pentru cele cinci mii de bilete care s-au epuizat în două zile, pavoazarea sălii sporturilor, repetiţii cu majorete, muzici şi anounceri cu glasuri pătrunzătoare.
Toată lumea fremăta, se-ntoarce printre noi fiul oraşului, n-ar trebui să uite nimeni că de aici a plecat să cucerească lumea, să smulgă laurii altora, să aducă glorie oraşului şi ţării. Se întorcea într-o gală superbă să-i bucure pe toţi cei care fuseseră alături de el în toate marile confruntări, simţise asta! Vorbe fără egal rosteau organizatorii, comentatorii, crainicii, ziariştii, nouă nu ne mai rămânea decât să le repetăm, am putea altfel?
Reîntâlnirea cu fratele de cruce a fost de vis. Nu-l văzusem eu în ultima vreme, dar era la curent cu tot ce făcusem, avusese grijă Dorel să-l informeze. Ştia de cei trei zmei cărora le retezasem capetele, de ispititoarea blondă care se străduise să mă ameţească cu parfumurile ei, de doamna brună care era cât pe ce să mă piardă, chiar şi de Tartorul bătrân care jurase să-mi smulgă inima.
S-a proptit în picioare în faţa mea, mi-a bătut palma cu zgomot şi-a strigat:
— Nu te laşi!
— Nu mă las! i-am răspuns eu, pe măsură.
Ne-am îmbrăţişat ca-n poveste, sărutându-ne pe câteva ori pe fiecare obraz, legănându-ne în braţe unul pe celălalt şi chiuind. Dorel ne privea înmărmurit, îi cam pierise graiul, pe el nu-l întâmpinase nimeni niciodată în felul ăsta. Dar nici nu avea vreun frate de cruce!
Isteţ cum l-am ştiut întotdeauna, Gore a deschis el vorba.
— Am venit la ţanc. Mai deveme, n-aş fi avut ce face, mai târziu, aş fi asistat la prohodul tău. Nici aşa nu e sigur că n-o să asist, dar măcar o să fac ceva să-l împiedic să se producă acuma. Mai încolo nu mai e treaba mea.
Uite cum facem, a zis el după ce şi-a dres glasul şi a fost sigur că nu-i înţelesesem gluma. Semănam noi ce semănam când eram copii, de parcă ne-ar fi făcut aceeaşi mamă sau acelaşi tată, dar acum chiar ar zice lumea că suntem fraţi. Suntem la fel de înalţi? Suntem. Suntem la fel de muschiuloşi? Suntem. Că eu am ceva mai mulţi, nu bagă în seamă decât experţii. Suntem la chip asemenea că parcă am fi unul? Suntem. Că tu eşti mai alb la păr decât mine nu-i bai, ţi-l căneşti într-o noapte. Ia gândeşte-te ce zice unul care se uită la noi într-o lumină chioară, sau unul care nu ne-a văzut demult, sau unul care nici măcar nu ştie cum arătăm şi ne priveşte prima oară? Tu eşti Gore şi eu sunt Greuceanu cum mă vezi şi cum te văd!
— Eşti dat naibii, măi, Gore! izbucni Dorel înainte să apuc să scot o vorbă.
— Ai văzut că s-a prins? m-a întrebat Gore. Şi mai ziceai de el că-i tare de cap.
— Când ţi-a zis asta? se burzului Dorel, spre marea mea nemulţumire.
— Ho, bă, că nu mi-a zis, a fost o glumă, îl opri Gore. A fost o glumă, să văd cum reacţionezi.
— Şi nu poţi să faci şi tu glume mai ca lumea?
— Că doar n-o să te superi de atâta lucru! Avem mult de lucru, nu-i aşa?
— Avem.
— Păi, vezi, aşa că lasă bosumfleala şi să punem la cale ce trebuie pus la cale!
Am pus. Mai bine zis, el a pus, că era-n temă cu ce se-n-tâmplă la galele alea, pentru noi era crimă şi pedeapsă, de la televizor nu înţelesesem nici o regulă, adică nimic din ce se desfăşura în spatele scenei.
Trebuia să las vorbă peste tot că sunt mare fan al fiului oraşului, luptătorul local kombat Gore şi că mort-copt eu voi fi în seara galei la sala sporturilor. Dacă era nevoie, ne vom plimba, eu şi Gore, braţ la braţ, ca două celebrităţi, pe marele bulevard al oraşului, în preziua galei, să ne arate lumea cu degetul, să ne ceară puştanii autografe, să ne fotografieze paparazzii, să se târâie în urma noastră cerşetorii mucoşi şi să ne arunce ocheade fetiţele dulci ale oraşului.
Cine va trebui, va înghiţi momeala. Adică nu numai că acolo, la sala sporturilor, voi fi uşor de găsit, dar şi uşor de lovit.
Vorba va ajunge la Tartorul ăl Bătrân, care va fi pe urmele mele. Eu îl ştiu, el nu mă ştie. Va trebui să fac în aşa fel să mă vadă, să fiu cât mai aproape de el, să creadă că nu-mi pasă, ori că sunt prost ca noaptea şi habar n-am că-i la o aruncătură de băţ de mine, pregătit să-mi sucească gâtul.
Să fac în aşa fel să se ţină de mine. De-o pildă, o să mă laud în gura mare cu prietenia mea la toartă cu Gore, să moară de ciudă toţi vecinii de scaun care l-au văzut doar în poze. Şi pe urmă să zic tot în gura mare c-o să mă duc în culise să-l mai încurajez o dată înainte de luptă, Gore ăsta, chipurile, nu începe lupta fără o vorbă de bine din partea mea. Să fac în aşa fel să m-audă Marele Tartor. Şi p-ormă să mă duc în culise.
Dacă mă duce mintea, o să-l am pe Tartor pe urmele mele. Dar să fac în aşa fel încât asta să se-ntâmple cu puţin înainte să-n-ceapă spectacolul. Să trec printre rânduri chiar dacă mă-njură unii şi mă-ntreabă dacă că am viermi în fund când ei vor să vadă majoretele cum îşi mişcă târtiţa şi nu cum îmi salt eu burdihanul peste scaune.
Asta era o idee, dacă aveam una mai bună, o puneam p-aia în aplicare. De unde să am una mai bună?
În culise avea să-şi înceapă el, Gore, rolul. Adică eu să ajung acolo tocmai când se vor pregăti cei şase luptători ai celor trei gale să iasă în scenă pentru prezentarea de formă în faţa publicului. Nu se face asta de regulă la nici un spectacol local kombat. Dar o să ceară el organizatorilor, ca favor acordat oraşului său de baştină, ca toţi participanţii la gală să defileze pe scenă, înaintea luptelor. În mod sigur or să leşine toţi de emoţie şi-or să fie de acord cu propunerea. Nu mai vorbim că asta însemna lungirea spectacolului cu încă un sfert de oră, vreme suficientă pentru alt suc, altă bericică, alte floricele şi tot restul, iar bănuţii în buzunarele cui crezi că se duc, nu ale organizatorilor? Parcă-s proşti să zică nu propunerii!
Aşa că atunci când o să ajung în culise, Gore o să-mi dea repede halatul lui de luptă, un anteriu până la călcâie, îl îmbrac iute şi-n şir indian mă duc să mă vadă lumea în luminile orbitoare ale scenei. Să am grijă să fac cu mâna publicului, să arunc bezele cum obişnuieşte el şi să nu scot o vorbă. Dacă fac toate astea, n-am cum să mă dau de gol.
În vremea asta, el, chipurile, se-mpiedică să-şi lege şireturile, se rătăceşte pe culoare, e ajuns din urmă de Tartor şi p-ormă e treaba lui. Are timp destul să-l rezolve p-ăl Bătrân până-i vine rândul să lupte. E abia al treilea. Numai să-i spun cu câteva ore înainte cum să fie îmbrăcat, să tragă pe el acelaşi fel de haine, să nu se dea de gol.
Un plan mai bun ca ăsta nu cred că s-a-nchipuit vreodată!
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
Foto: Cristina Ţurlea
