În jurul unui coș de gunoi

Martorul – 25

Am ajutat-o după câteva zile, pentru că în prima plouase, în a doua cerul fusese negru, bătut de vânt şi am avut de lucru cu leagănele şi ţarcul cu biciclete. Era ca şi cum m-ar fi pândit, ori poate o simplă întâmplare, pentru că îndată ce am apărut, a ieşit nu ştiu de unde, a venit lângă mine şi m-a rugat din nou să o ajut. Ferestrele erau larg deschise, iar în camerele cu uşile date de pereţi năvălea soarele, lucrurile fuseseră mişcate de la locul lor, ca şi cum ar fi vrut să schimbe înfăţişarea casei. A dispărut doar câteva clipe, după care s-a întors îmbrăcată în pantaloni de catifea maronie strânşi pe picior, cu o bluză albastră, cu manşetele şi gulerul încheiate, cu un batic roşu în mână, în care şi-a înfăşurat capul, făcându-şi un nod strâns la ceafă. Într-un colţ al holului şedea pe un scăunel bătrâna în negru, oftând, ducându-şi la răstimpuri la ochi batista strânsă ghemotoc într-un pumn, plângea sau se prefăcea că plânge, nu-mi dădeam seama. Până când, după o vreme, fata i-a zis să înceteze, că doar nu se prăpădeşte pământul, şi să ne dea o mână de ajutor. Am văzut-o cum se ridică, dispare în altă încăpere, se întoarce după un timp cu nişte cârpe în mâini şi o mătură şi merge pe urmele noastre, încă nefăcând nimic, doar mergând după noi şi privindu-mă cum fac sul covoarele şi preşurile, înainte să le scot afară, şi când m-am întors discutau cu aprindere, pierdusem începutul, dar mi s-a părut că tot despre camera aceea cu poze lipite pe pereţi vorbeau. După care fata a luat un bătător şi o măturică şi am ieşit din casă, cu bătrâna târâindu-şi picioarele după noi. Am început să scot norişori de pulbere înecăcioasă dintr-un covor urcat pe o bară de fier fixată între două crăcane, pe care-l băteam cu o palmă de nuiele. Ea peria cu măturica un alt covor întins pe o masă de beton pe care joacă ping-pong copiii. În vreme ce netezea cu palma capetele covorului, întinzându-l mai bine, bătrâna continua să-i spună ceva din care auzeam doar frânturi.

„Degeaba îmi repeţi, tot n-am să pricep”, îi răspundea fata. „Ce, a fost singura care s-a împiedicat în viaţă?” Bătrâna a mormăit ceva, dar fata i-a răspuns imediat, apăsând pe cuvinte şi măturând cu furie: „Ai lăsat-o să-şi facă de cap, asta e! N-am să pricep cum un om cu picioarele pe pământ ajunge să se supere pe toată lumea şi nu mai lucrează nicăieri, pentru că s-a certat cu un director care a dat-o afară. De ce a mai trecut prin şcoală, să trăiască din pensia ta? Să dea ici-colo câte o meditaţie? Ce-a câştigat din toate astea? Nimeni n-a luat în seamă protestul ei stupid, nimeni nu l-a ştiut sau puţin le păsa!” Bătrâna iar a mormăit ceva pentru că i-a răspuns cu o nouă furie: „Bineînţeles că îmi permit! De ce nu vrei să deschizi ochii să vezi că a fost greşeala ta?” A-âtunci am auzit-o pe bătrână mai clar: „Te grozăveşti tot timpul, parcă tu ai făcut ceva de când ai venit?!” „Ai răbdare şi ai să vezi ce am să fac, ce ştiu şi ce am făcut şi acolo. Am să găsesc de lucru şi n-am să trăiesc pe spatele tău.” „N-am vrut să spun asta.” „Ştiu.” Apoi a venit la mine, m-a ajutat să strâng covorul, să-l dau jos şi să ridic pe bară dintre cele două crăcane un altul din care ieşeau norişori şi mai mari de praf. „Ai răsfăţat-o tot timpul, de când era mică” – a continuat. „Trebuia să-i deschizi ochii la câte sunt în jurul ei, s-o înveţi să rabde şi să se zbată pentru fiecare mărunţiş. A fost un accident ce s-a întâmplat cu ea, dar se putea să fie şi mai rău. Cum de nu înţelegi? Bineînţeles că sunt furioasă, exact pentru chestia asta sunt furioasă, pentru ce n-a făcut înainte.”

Am luat pe umăr covoarele, câte unul, şi le-am dus înapoi în casă, în timp ce trebăluiau cu mături, perii şi cârpe de praf şi, când m-am întors ultima oară, am auzit-o spunând cu obidă:

„Ai vrut să răscumperi cu ea greşeala făcută cu mama.”

Atunci am văzut-o pe bătrână oprindu-se în loc, înroşindu-se, spunându-i doar atât: „Cum îţi permiţi?”

„Îmi permit. Pentru că ai alungat-o când avea mai mare nevoie şi degeaba ai încercat s-o ajuţi mai târziu. Ştii bine că ţi-a părut rău mereu după povestea aia.”

„De unde ştii tu?”

„Ştiu.”

„Ai ascultat la trăcănelile vecinilor.”

„Nu, cealaltă bunică mi-a spus. Şi despre mama şi despre părerile tale de rău.”

„Astea sunt invenţii de-ale soră-mi, care-i o nebună ca şi tine şi crede că toate în viaţă sunt netede.”

„Nu crede asta, dimpotrivă, şi mi-a spus-o de o mie de ori. Nici nu mi-a vorbit prea mult de povestea aceea veche, dar eu ştiu că aşa a fost. E treaba ta, la o adică, nu am dreptul să te judec, nici măcar să te învinuiesc, dar nu mai continua să greşeşti, spunându-mi că n-ai trăit cu apăsarea asta pe cap şi că n-ai răsfăţat-o ca să te răscumperi. Poate ai făcut-o fără să-ţi dai seama.”

Bătrâna a tăcut. Nu înţelegeam nimic. O vreme nu s-a auzit decât târşâitul picioarelor, scrâşnetul lucrurilor târâte şi reaşezate la locul lor. După un timp am intrat şi în camera cu draperie de culoarea muştarului, acum cu ferestrele larg deschise, mirosul de aer vechi pierise. După mine s-a strecurat şi bătrâna, cu buzele strânse a îndârjire, fără să scoată o vorbă. Am văzut-o pe fată cum desprinde pozele prinse cu ace în pereţi, le face ghemotoc, le aruncă într-un coş de gunoi, după care şterge cu o perie lungă urmele decolorate de pe perete. Atunci bătrâna nu s-a mai stăpânit şi i-a strigat:

„Chiar vrei să distrugi orice urmă? Şi mai zici că n-am dreptate socotindu-te…”

N-a sfârşit ce voia să spună, am văzut-o pe fată cum se întoarce brusc spre ea, cu peria cu coadă lungă într-o mână, părea alta în acea clipă, semăna mai mult ca oricând cu soră-sa, pentru o clipă s-au amestecat în mintea mea, n-am ştiut care dintre ele este, lucrurile încremenite de gestul ei brusc s-au spart ca o sticlă, lovite de strigătul ei:

„Nu înţelegi că am iubit-o mai mult decât orice, aşa proastă cum era?”

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)