Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 22
– De fapt, am zis, caut pe cineva.
– Bănuiam. Alergi după vreunul…
– Nu, caut o femeie, n-a mai dat un semn de doi ani. O cheamă Claudia.
– E ca mine?
– Ce vrei să spui?
– Înţelegi tu, scumpo, ce naiba!
– Nu! Adică, nu ştiu. Nu cred.
– Claudia, zici? N-am auzit, sunt multe Claudii, da-mi spui c-a dispărut… Cum arăta?
I-am descris-o.
– Am să-ntreb şi eu, mă-ndoiesc s-o ştiu. Sunt p-aici doar d-un an, habar n-am când au venit celelalte. Eşti sigură că lucra în barul ăsta?
– Nu sunt. Nici nu ştiu dacă lucra în vreun bar.
A râgâit scurt.
– Scuze, aşa fac mereu la şampanie. Chiar ştii ce cauţi?
Am ridicat din umeri, poate avea dreptate. Poate căzusem acolo ca proasta, nici nu ştiam în ce mă băgasem. O fi văzut tristeţe de chipul meu, a încercat să mă liniştească:
-
O s-o găseşti pân-la urmă. Ţi-era soră?
-
Într-un fel.
-
Înţeleg…
Nici măcar eu nu-nţelegeam.
Adormise din nou sau aşa mi se părea. Poate se gândea ce să-mi mai spună. Mi se făcuse somn şi aş fi vrut să plece, nu ştiam cum să-i spun.
– Mă duc, a rupt tăcerea. Nu dormea. Păcat că nu vrei să facem dragoste.
M-am scuturat ca de ceva neplăcut.
– Nu te oblig, liniştete-te. O să-ntreb de Claudia ta.
Când s-a luminat de ziuă şi m-am trezit, m-am cutremurat. Ghemuită într-o parte a patului dormea o femeie pe care am recunoscut-o după buclele blonde încâlcite. Îşi lăsase machiajul pe cearceaful mototolit şi tras până sub bărbie. Nu-mi aminteam să-i fi spus să rămână cu mine. Probabil băusem până la urmă din nenorocita aia de şampanie. Dormisem dezvelită, d-asta-mi fusese frig, trăsese tot cearceaful peste ea. Aveam gura năclăită şi-am alergat la baie să fac un duş şi să scap de mirosul de pat şi de transpiraţie. Când m-am întors, necunoscuta era trează, se îmbrăcase, îmi zâmbea.
– Scumpo, aşa mi se-ntâmplă mereu la şampanie, cad lată şi nu mai ştiu de mine.
Se străduia să-şi îndrepte buclele în faţa unei oglinzi ovale şi-şi vopsea buzele cu un roşu strident. N-aş fi vrut în ruptul capului să semăn cu Marilyn Monroe, dacă ar fi trebuit să arăt dimineţile ca ea!
– Treci într-o seară la Alexia, dar nu mai face prostia să plăteşti băutura alteia, o să fii nevoită să-i plăteşti şi mai mult, altfel sare peştele. Cam toate au un peşte al dracului, scoate cuţitul din te miri ce…
Era bine să ştiu. Zburase abia o zi de când sosisem în Spania şi mi se părea că apucasem pe un drum greşit. Dar eram prea mândră să dau înapoi.
Nu prea ştiam unde să mă interesez. Am cerut la recepţia hotelului să-mi facă rost de-o listă cu adrese ale caselor de modă, agenţiilor de modele, şcolilor de dans. Nu ştiau prea multe, dar oricum căutam acul în carul cu fân. Ridicau din umeri peste tot. Mi s-a sugerat să mă uit pe lista persoanelor date dispărute. M-am uitat, până la urmă mi-am dat seama că ar fi trebuit s-o treacă cineva pe acea listă şi mă îndoiam că avusese cine s-o facă. Dacă aş fi avut o fotografie, poate ar fi fost mai simplu. Uitasem să-i cer una lui Meme.
În disperare de cauză, m-am dus la poliţie. A fost mai greu decât îmi închipuisem. Voiau să ştie cine sunt, de ce-o caut, care e gradul meu de rudenie, când a dispărut, cine a văzut-o ultima oară, când ajunsese în Spania, dacă lucrase şi unde, ce relaţii avusese în Spania. Mi se părea o birocraţie cumplită. Am izbucnit şi m-am certat cu poliţistul căruia îi povestise tot ce ştiam. Nu i-a căzut bine, şi-a chemat un coleg sau un superior şi-a trebuit s-o iau de la capăt cu răspunsurile, eram un pachet de nervi, mi-a stat pe limbă să le spun că-s avocat şi cunosc bine legile, dar m-am gândit c-or să-mi replice că sunt avocat în ţara mea, nu la ei, şi dacă vreau să se mişte vreo rotiţă să fac bine să nu le mai pun beţe-n roate. Prin tot ce spuneau îmi dădeau de înţeles că asta credeau că fac. Îmi venea să las naibii totul şi să-ntorc la Bucureşti, dar gândul că m-aş fi întors ca o înfrântă m-a făcut să-nghit şi s-o iau de la capăt cu răspunsurile care nu-i mulţumea. Oameni buni, de unde să ştiu ce-a făcut în Spania? Ştiu dpar că n-a mai dat un semn de doi ani, poate e moartă pe undeva, măcar să aflăm asta! Dar eram sigură că rămăsese în Spania? Poate plecase în altă parte, lumea e mare. Perfect de acord, dar înainte să caut în altă parte, trebuia să am certitudinea că nu era în Spania, moartă sau închisă pe undeva!
Tot ce-am obţinut a fost că vor cerceta. Şi să mai trec, dacă aflu amănunte, să-i informez. Eu să-i informez! Şi să nu părăsesc ţara, sau dacă o fac, să-i anunţ, să nu mai caute degeaba. Şi să le dau adresa unde stau, să mă anunţe în cazul în care descoperă ceva. Când le-am spus numele hotelului, au făcut ochii mari, dacă-mi permiteam să plătesc atâta cu şederea mea, însemna că eram decisă la orice cheltuială. Parcă mă respectau în sfârşit!
Am ieşit de la poliţie furioasă, aruncând printre dinţi, nu ştiu cui: futu-i! futu-i! futu-i!
M-am întors într-o seară la Casa Alexiei. N-am găsit-o pe Amanda. Ca să nu bată la ochi, am cerut un martini şi am refuzat să ofer unul unei păpuşi care se pisicea în faţa mea. Trebuia să creadă că nu era genul meu şi-mi pierise cheful să mai caut. Am dat băutura pe gât, am lăsat un bacşiş gras şi-am şters-o. Am revenit în seara următoare. Amanda era acolo, cam rece şi neprimitoare, dar a stat o vreme cu mine la masă.
– Nu ştie nimeni de Claudia ta, mi-a şoptit pe deasupra paharului pe care i-l comandasem, măcar să se aleagă cu ceva. Dar mi s-au pus la întrebări că mi s-a făcut lehamite, a trebuit să te descriu, să inventez că e soră-ta, că are un copil care-o caută şi alte aiureli. A trebuit să le jur că nu te-am văzut în viaţa mea până-n seara când ai venit aici şi că habar n-am cine eşti. Chiar n-am habar. Nu vreau să am necazuri.
Bănuiam cu cine vorbise, nu era momentul să-i cer detalii.
– Nu vrei să-mi cânţi Happy Birthday, Mister President?, am spus, cât am putut de tare.
S-a uitat la mine ca la o nebună.
– Dacă te urmăreşte vreunul să creadă că chiar mi-o trag cu femei, am şoptit.
– Habar n-am să cânt, mi-a zis, la fel de tare. Pricepuse repede. Dar am să mă gândesc la asta, a continuat. Şi s-a ridicat şi s-a-ntors la bar. Eram o clientă dificilă, poate uşor ţicnită, voiam neapărat să-mi cânte Happy Birthday înainte să ne-o tragem. Cred că asta le-a spus celorlalte, nu era proastă deloc, au izbucnit în râs, privindu-mă cu milă.
Am ieşit din Casa Alexiei cu fruntea sus, nu era de mine.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
