Ilona – Întâlnire cu Chiquito

Te voi răpi la noapte! – 20

M-am dus la barul lui Juanito, unul nou-nouţ, unde avusese loc de curând o răfuială cu morţi, răniţi şi ziduri găurite de gloanţe. Poliţia nu arestase pe nimeni, pentru că nu mai găsise pe nimeni când ajunsese la faţa locului, în afară de morţi, şi nimeni n-a făcut vreo plângere, dar lăsase presa să credă că fusese o înfruntare între bande rivale de cartier. Era linişte când am intrat, câţiva muşterii speriaţi şi un grup de turişti străini care habar n-aveau unde ajunseseră. M-am prins din prima clipă că barmanul sau chelnerii tăcuţi vor fi surzi la vreo întrebare de-a mea, ori a altuia, avuseseră destule necazuri. Nu era să pierd vremea.

Am intrat peste drum, la clubul lui Alfonso. O hărmălaie de nedescris, răsunau pereţii de ritmurile rock şi pe scenă se zbătea un flăcău cu trăsături de puşti, trebuie să fi fost Chiquito, de care aflasem la hotel. Nu cânta rău, dar nu mă omor după rockuri, ba aş spune că e genul care mă enervează cel mai mult după manele, zdrăngăneală pură. Eram însă nevoită să suport, dacă voiam să-mi încep cât de cât căutările. M-am aşezat la singura măsuţă liberă, chiar în faţa scenei, era locul cel mai zgomotos, cred că de aceea şi rămăsese neocupată, auzeai cu greu ce-ţi spune cel de-alături, şi am cerut un martini. În scurt timp l-am văzut pe Chiquito cum se holbează la mine. Măcar la asta mă prind, când se holbează un tip la mine şi ar da orice să intre-n vorbă. El însă n-avea cum, trebuia să cânte. Eram convinsă c-o să găsească o cale, o să facă o pauză curând, şi chiar n-a trecut mult şi l-am auzit cum încheie apoteotic în aplauzele spectatorilor care strigau că mai vor, dar le-a cerut să-l lase să-şi tragă sufletul. Şi-a aşezat chitara pe podea, lângă microfonul-cocostârc, a sărit pur şi simplu de pe scenă lângă măsuţa mea şi s-a trântit pe scaunul gol.

– Salut! mi-a zis, fără nicio introducere, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. A scos o batistă cât un cearceaf, cu care şi-a şters năduşeala şiroaie de pe frunte şi ceafă şi a continuat: Nu eşti de pe-aici, nu te-am mai văzut, dar îmi pari cunoscută.

Mi-a stat pe limbă să-i spun că la mine nu prind tehnicile răsuflate de agăţat femei. Mă mai gândeam să nu-l jignesc prea tare, i-aş fi putut pune nişte întrebări şi mă trezeam că mă repede sau mă refuză, doar pentru că nu fusesem amabilă.

– Sigur te gândeşti că vreau să te agăţ cu chestia asta ieftină că te-am mai văzut undeva, a continuat el. Dar să ştii că nu glumesc, chiar semeni mult cu o fată pe care am mai văzut-o în clubul ăsta acum vreo doi ani.

Mi-a sunat un clopoţel, am fost mai atentă la ce spune. Meme îmi zisese şi el de câteva ori că-i aduc aminte de soră-sa, nu ştia prin ce anume.

• Chiar aşa? l-am întărâtat pe Chiquito.

– Crede-mă! Nu-i semeni la trăsături, dar eşti la fel de înaltă, subţire, ai acelaşi aer. Chiar semeni grozav!

• Şi ce făcea femeia aceea?

– Habar n-am. Cred că a vrut să danseze în trupa cabaretului. În serile când nu cânt eu, e aici un spectacol de cabaret, ştiai asta? Dar a renunţat repede şi pe urmă n-a mai apărut.

• Avea şi-un nume?

– Asta ţin minte foarte bine. Claudia, era româncă. Începuse să-mi placă. Chiar foarte mult. Mi-a părut rău când a dispărut.

Ar fi trebuit să-l las pe el să mai spună ceva, dar nu m-am putut abţine să-l întreb:

• Cum adică a dispărut?

– Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu ea, a dispărut pur şi simplu. Poate s-o fi întors acasă.

Am reuşit să m-arăt indiferentă cât credeam că trebuie şi-am pus întrebarea pe care socoteam c-ar fi pus-o oricine în locul meu, mai mult cu aerul că mă aflu şi eu în treabă:

– Poliţia nu ştia nici ea?

– Poliţia? a pufnit Chiquito. Mai bine uită! Îmi ieşise din minte femeia asta, până acum vreo două săptămâni, a întrebat de ea o ziaristă, aşa mi-am amintit.

Am tresărit: era Ileana, fără doar şi poate. Dar nu trebuia să-mi vadă tremurul şi am sorbit cu zgomot cu paiul din paharul cu martini.

– Acum ai venit tu, continuă Chiquito, îi semeni grozav. Nu te superi că te-am abordat atât de direct?!

– Nicidecum. Pe cine aş mai putea întreba de femeia aceea?

• Şi tu o cauţi? Nu pot să cred, după atâta vreme!

– Pur şi simplu m-ai făcut curioasă! Orice femeie ar vrea s-o vadă pe cea care-i seamănă…

• Zău, chiar îi semeni!

Aş fi vrut să-l mai întreb ceva, dar l-a strigat barmanul:

• Chiquito, e timpul!

S-a ridicat repede şi mi-a făcut o reverenţă.

– A fost o plăcere să te cunosc. Nici n-am apucat să te-ntreb cum te cheamă. Poate rămâi până la sfârşitul programului sau vii şi mâine seară.

(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)

Foto autor: Cristina Ţurlea