Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 23
Era în sfârşit o seara caldă, am hotărât să mă plimb, am apucat-o pe străduţele laterale. De peste tot năvăleau muzici, glasuri şi mirosuri. Mergeam încet, cu mintea aiurea. Habar n-am dacă fusesem urmărită de la început, presupun că da. M-am trezit cu un bărbat lângă mine, m-a prins de braţ, m-am întors spre el, dar n-am apucat să-i spun ceva, m-a lovit în plex cu un pumn înmănuşat, am strigat, sigur l-am şi înjurat şi cu acelaşi pumn m-a lovit în bărbie, izbindu-mă cu capul de zidul alăturat. Era un tuciuriu care nu-şi ascundea nicicum faţa, nu se temea c-o să-l recunosc vreodată, m-am gândit instantaneu că era semn că voia să mă sperie zdravăn sau chiar să mă termine. N-a apucat să lovească din nou, exact deasupra mea era o fereastră deschisă, la care apăruse o femeie dolofană, a început să strige la el ce dracu face, o să cheme poliţia. Bărbatul a rupt-o la fugă în lungul străzii.
– Te-a lovit rău, scumpo? Îl cunoşti? Mă enervez de fiecare dată când îmi spune careva “scumpo”, dar dolofana n-avea de unde să ştie, mă şi salvase pe deasupra, n-avea rost să fiu mitocană, i-am spus că e-n regulă.
– Sigur e-n regulă? a insistat. Chiar nu vrei să chem poliţia sau vreo ambulanţă?
Batista cu care îmi tamponam buzele zdrobite era plină de sânge, dar nu putea fi ceva grav, o lovitură din care-o să supravieţuiesc.
-
Nu, mulţumesc, am să mă duc la hotel.
Lângă mine se oprise un tânăr care-mi vorbea la fel de mers la spital, i-am răspuns că nu e nevoie, era cam sceptic, dar cu un gest a lehamite şi-a continuat drumul grăbit.
I-am făcut dolofanei un semn de adio cu batista însângerată, şi-a fluturat şi ea mâna grăsuţă, şi-am luat-o la pas. Mă încăpăţânasem să nu mă-ntorc în bulevard, ci să merg mai departe în lungul străzii, chiar dacă eram uşor ameţită. Eram convinsă c-o să ajung repede în spatele hotelului, aşa reţinusem din hartă. N-aveam cum ştii că aventura mea nu se încheiase.
După vreo sută de metri, lângă trotuar a oprit o maşină, alt bărbat venit din spate m-a prins cu violenţă de braţ, a deschis portiera şi m-a îndesat înăuntru. N-a durat nici cinci secunde, m-am dezmeticit abia când maşina demarase, n-apucasem să strig, dar chiar atunci bărbatul de lângă mine mi-a îndesat o glugă pe cap şi n-am mai văzut nimic. A strigat, în româneşte:
-
Dacă te zbaţi sau strigi, îţi iau gâtul!
Am mers destul, dar drumul era lin, fără hârtoape. Când au oprit, era o linişte incredibilă, se auzeau greieri, sau poate eram prea surescitată. Am urcat nişte trepte, am coborât altele, când mi-au scos gluga mă aflam într-o încăpere cu un bec chior, fără nicio fereastră şi tuciuriul din faţa mea rânjea:
– Nu te leg, că n-ai unde să fugi. Dar ai face bine să spui cine te-a trimis.
Ce naiba voia să-i spun? Că îl urmărea poliţia? Îl căutau rivalii? Îl căuta vreo femeie părăsită şi disperată? M-a surprins că n-a fost violent, n-a ridicat mâna asupra mea, n-am primit niciun pumn şi nici n-a mai insistat să afle cine mă trimisese. Ca şi cum ar fi ştiut.
Habar n-am câtă vreme a trecut. În celula mea cu bec chior erau o măsuţă cu un scaun şi o saltea pe care m-am odihnit. Într-unul dintre pereţi era un intrând fără uşă, un spaţiu de cel mult un metru adâncime şi lăţime, în care era instalat un veceu. Am pierdut repede noţiunea timpului, putea fi zi sau noapte, becul ardea încontinuu, putea să plouă afară, să tune, să ardă soarele, nu ştiam nimic. Au venit de câteva ori să-mi pună întrebări, aceleaşi la care n-aveam răspuns şi părea că-i enervează cumplit. Sau răspundeam în doi peri, o singură dată m-a pocnit unul, m-am enervat, l-am înjurat, n-aveam ce pierde, n-a mai făcut-o. Nimic nu mă pregătise pentru un asemenea tratament, mai ales pentru durerea fizică. Pe urmă m-am obişnuit. Cred că de două ori pe zi intra un puşti cu o tavă, nu mare lucru, părea meniul McDonald’s pe care nu-l suport, mai mult de teamă să nu-mi stric silueta, dar atunci nu-mi mai era gândul la siluetă, am devorat tot ce se afla pe tavă. Eram moartă de foame. Puştiul nu scotea o vorbă, mă străduiam să-l fac să spună ceva, cu binişorul sau zbierând la el. Părea că nu aude. Nimeni n-a mai apărut să mă interogheze. De parcă mă păstrau pentru ceva anume, eram închisă, dar nu trebuia să mor, nici să mă vatăme. Eram intrigată la culme. După câteva zile, am început să fac paşi în spaţiul strâmt de la un perete la celălalt şi să bombăn în continuu: Futu-i! Futu-i! Futu-i! Futu-i!
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
