Ileana și omul din centrul universului

Caz închis – 20

Aş fi dat orice să fi făcut cum îmi sugerase cu o săptămână în urmă, adică să mă văd cu el două zile la rând şi să încheiem filmarea. Era de o energie debordantă şi simţeam că vrea să spună multe. Fusesem ultima persoană din media care se văzuse cu el, ultimul ziarist căruia îi acordase un interviu. Nu ştiu ce-a fost în capul meu că n-am profitat la maximum. M-am gândit să nu strâmbe şefii din nas, să nu le displacă subiectul şi să nu-mi frece ridichea că le-am consumat resursele. Aş fi avut o bombă, aşa o am numai pe jumătate, şi încă şi aceea interpretabilă. Dar trebuie să admit că în viaţa de reporter sunt şi momente dintr-astea, dacă disperi, eşti pierdut.

Eram atât de uluită că îşi pusese capăt zilelor, încât nu ştiam de unde să apuc lucrurile. Omul despre care aflasem numai orori, că îşi băgase în tinereţe la pârnaie semeni şi prieteni fără să clipească, trimisese în mormânt două neveste, îşi bătuse joc de nenumărate femei, era meschin şi ahtiat după onoruri şi putere, dar care sfidase autorităţile, în fostul şi în actualul regim, cum nu mai îndrăzniseră decât puţini, mi se arătase cu un chip aproape cu totul diferit şi, pe deasupra, de o vitalitate molipsitoare.

Începuse să mă facă să cred că îi plăcea imaginea mizerabilă a lumii despre el, care nu prea era cea adevărată. Ba chiar o alimenta, îl ajuta la succesul cărţilor. Îi îndârjea pe toţi, de câte ori i se ivea prilejul, întărindu-le convingerea că e cea mai mare canalie şi sigur se amuza în sinea lui. Încă nu-i pusesem nicio întrebare despre contradicţiile din imaginea lui publică, discutasem doar despre cărţi, fusese ordinea dorită de el. Nicio clipă nu mi-aş fi închipuit că un asemenea om vrea să sfârşească.

Mi-a fost îngrozitor de greu să scriu reportajul. Am făcut vreo trei variante de început, m-am întrerupt, să aflu mai multe ultime informaţii de la poliţie. Am sunat la Victor Stamate, de mi s-a înroşit telefonul, dar omul cu pete a catadicsit să-mi răspundă abia într-un târziu. O voce dogită, ca dintr-o peşteră, plictisită de moarte până în clipa în care i-am spus cine sunt şi de ce vreau să-l văd. A făcut o pauză de câteva secunde, mă temeam c-o să-mi trântească telefonul în nas, probabil eram al sutelea reporter care-l suna să întrebe de caz şi omul mai trebuia să-şi facă şi treaba.

A acceptat să mă vadă, fără cameră, nici n-aveam de gând să-l filmez, sau nu deocamdată, l-am întâlnit în biroul lui. Cred că era biroul lui, o cămăruţă înghesuită, cu vreo trei mese la care nu era nimeni în afară de el, o hartă cu urmăriţii general pe un perete întreg, sub care trona o scuipătoare mizerabilă cu smalţul sărit, cum mai vezi prin spitale şi sanatorii din provincie.

Iar printre pozele cu infractori, pe o hârtie îngălbenită era mâzgălit cu un roşu decolorat Briciul lui Occam, cine ştie de unde pescuise vorbele astea, m-am întrebat dacă ştie ce-nseamnă. O clipă te credeai la un seminar medievalist. Şi dacă ar şti că Occam nu vorbise niciodată, dar niciodată, de vreun brici! Ar fi fost măgărie din partea mea să-i fi spus de la prima întâlnire, cine ştie ce mit dărâmam, sau credea că vreau să mă dau mare, oricum aveam alte treburi.

Victor Stamate părea încântat că m-am dus la el şi m-am destins.

– Aţi dat cea mai onestă ştire, fără speculaţii despre viaţa lui particulară, care nu e una de sfânt, mi-a spus.

• Aţi văzut ştirile tuturor?

• Aproape. Sunt nevoit.

Înseamnă că mai sunt meserii în care eşti chinuit ca hoţii de cai, nu numai a mea.

Un bărbat sigur în a doua parte a vieţii, cu păr puţin şi grizonant, cu aspect cenuşiu în totul, nu l-aş fi remarcat într-o mulţime, dar cu nişte ochi care te sfredeleau şi de un calm superb. Dacă aş fi fost în situaţia să-mi pună întrebări să se lămurească cu vreo situaţie, sigur m-aş fi intimidat. Probabil nu-i lua mult timp să-i pună pe mulţi cu botul pe labe.

Nu i-a trebuit timp nici să-mi spună ce era nou, adică aproape nimic.

– Îmi e greu să cred că omul acesta s-ar fi sinucis, a încheiat scurta lui relatare.

• Nu s-a sinucis, m-am trezit spunând.

• Păreţi foarte sigură. Pe ce vă bazaţi?

• Nu ştiu. Aşa cred. L-am intervievat acum o săptămână.

• Ştiu. De asta şi vreau să aflu cum vi se părea.

Nu m-aşteptam să ştie. Nu erau la curent decât două persoane cu interviul şi amândouă erau şefii mei. Dar se vede că mă înşelam. Mi-am stăpânit cu greu furia, în zilele noastre nu te mai poţi încrede în nimeni. N-a vrut să-mi spună cum de aflase, n-avea rost să insist. I-am spus cum mi se păruse mie şi că nu întâlnisem mulţi oameni de vârsta lui atât de vitali.

• Avea tot ce-i trebuia, am încheiat.

– Avea tot ce-i trebuia şi nu-l împovăra nimic. Dar cum merg lucrurile, voi fi nevoit să închid dosarul foarte repede. N-am nicio dovadă că ar fi fost cineva implicat în moartea lui.

• Şi cartea?

• Ce carte?

Puteam să-l surprind şi eu! M-am gândit că mă luase gura pe dinainte, mi se întâmplă foarte rar. M-a văzut că mă închid în mine şi a continuat, prefăcându-se că nu mi-a observat reţinerea. Meserie!

– Am găsit pe masa lui nişte pagini scrise de mână, am presupus că sunt din următoarea lui carte. Nu ştiu despre ce, dar mi-a sărit în ochi un rând subliniat de două ori: Cum au rămas foştii la putere.

– E titlul cărţii despre care vă spun. Oricum cel provizoriu. Nu cred să se mai fi scris ceva asemănător la noi.

• V-a spus el asta?

– Mai mult. Susţinea că va fi o carte devastatoare. A repetat cuvântul de mai multe ori. O să dau un fragment în Jurnalul din seara asta.

• Nu v-a dat niciun text?

– Niciun text. Dar am vorbit cu el trei sferturi de oră. Şi cea mai mare parte despre proiectul lui.

– De ce ar fi vorbit despre o carte la care mai avea destul de lucru şi care i-ar supăra pe mulţi? Să testeze lumea? Să-şi testeze limitele?

– Nu sunt sigură, dar cred că din orgoliu. Era convins că nu îndrăznea nimeni să-l înfrunte, făcuse mereu doar cum îl taia capul.

Reportajul, pe care am reuşit să-l termin cu un sfert de oră înainte de intrarea în emisie şi pe care n-a apucat niciun coleg să-l vadă, nu relua aproape niciuna din informaţiile ştiute, abundente pe celelalte posturi de televiziune.

Poliţia înclină să creadă că Emil Sorescu s-a sinucis, spuneam. Pare absurd din partea unui om care mi-a declarat, nu mai departe de o săptămână în urmă, că tot ce doreşte mai mult este să finalizeze şi să publice cartea despre foşti lideri comunişti de rang inferior şi foşti securişti care, după evenimentele din decembrie 1989, prin combinații secrete și complicate, au ajuns să conducă acum totul și să se afle în cele mai înalte structuri ale Puterii. Era convins că va stârni un uragan de proteste, toţi cei implicaţi în vreun fel aveau să-l atace necruţător, aidoma oamenilor politici care i-au sprijinit. Vor fi destui care nu-l vor crede, convinşi că trecutul lui Emil Sorescu îl îndreptăţeşte cu greu să facă asemenea dezvăluiri. Dar Emil Sorescu spunea că îşi va ispăşi astfel toate păcatele pentru acel trecut. Cât orgoliu!

Editasem un scurt fragment din interviul în care Emil Sorescu îşi expunea ideile. Fostul regim comunist, spunea el, trebuie privit ca o piramidă, cu vârful alcătuit de Securitate şi baza formată din activul de partid. După 1989, piramida aceasta a suferit corecţii, foştii securişti s-au regrupat, ca şi vechii activişti, şi au început ofensiva pentru cucerirea puterii politice şi păstrarea puterii economice în noul sistem pluripartit. Majoritatea liderilor politici sunt fie foşti nomenclaturişti, fie chiar foşti ofiţeri de Securitate. Oamenii care sunt la putere nu fac decât să profite de avantajele democraţiei în folos personal sau de grup. Segmente importante ale fostei structuri s-au conservat, regăsindu-se în toate segmentele societăţii: servicii secrete, administraţie locală, Parlament şi Guvern. Alte părţi şi-au păstrat o putere de decizie extrem de importantă în întreprinderile cu capital de stat, motiv pentru care în majoritatea privatizărilor printre decidenţi s-au aflat ofiţeri de Securitate. În economia privată se regăsesc o seamă importantă de foşti securişti care profită de relaţiile lor.

Toate acestea s-au mai spus, îi replicasem în fragmentul televizat. Marius Oprea, de pildă, are exact aceeaşi teorie, a scris mult pe această temă şi, cum bine știți, în urma dezvăluirilor, a fost ameninţat cu moartea. Nu vă gândiţi că lumea va spune că n-aduceţi nimic nou?

Eu aduc în discuţie cazurile, nu teoria, contracara Emil Sorescu. Ce-am spus mai devreme e imaginea de ansamblu, să se înţeleagă despre ce vorbesc. Urmează nume, o mulţime de nume şi fapte concrete. Şi probabil că şi eu voi primi ameninţări cu moartea, ştiu cum se lucrează în domeniu. Nu-mi pasă!

Aici se încheia prima parte a fragmentului, anunţam că în seara următoare, în preziua înmormântării, o să revin cu alte declaraţii ale lui Emil Sorescu din ultimul său interviu. Mai puneam o întrebare înainte să sfârşesc brusc: De ce s-ar sinucide un om care pregăteşte asemenea dezvăluiri?

Îmi plăcea cum ieşise, dar n-am avut vreme să mă bucur. Nici nu se încheiase bine interviul şi a început să-mi sune telefonul.

Primul a fost chiar şeful televiziunii. Nu mă sunase niciodată, probabil ceruse secretarei numărul meu de telefon, sunt prea insignifiantă să mi-l ştie. Abia de-i cunoşteam vocea, nu mai auzisem de el de la întâlnirea pe canapeaua albă. O clipă am crezut că e vreo farsă a colegilor.

• Mai ai înregistrări? m-a întrebat.

• Aproape o jumătate de oră.

• Înţeleg că ai şi texte. Ştii unde le păstrezi? Sper că nu acasă…

• Nu. De ce? am întrebat cu naivitate.

N-am primit răspuns. A continuat să mă chestioneze:

• Şi vrei să continui mâine seară?

• Sigur.

• Dă nume?

• Niciunul. A spus că le păstrează pentru carte.

– Bine. Vor fi valuri mari. Au început. Dacă vor fi presiuni prea mari, te anunţ şi te opreşti. N-are rost să rişti prea mult. Dar cred că mâine seară poţi continua, pe urmă vom vedea.

Nici n-a închis bine şi a sunat Victor Stamate.

– Mi-ai spus că n-ai nicio pagină de la el. Înţeleg că vroiai prioritate. Dar acuma se ştie, vreau să văd paginile acelea.

• Fireşte, nu i le mai pot da înapoi. O să vi le arăt.

• Cât de repede. Poate mă ajută.

Au urmat trei telefoane de înjurături, voci de bărbaţi care spuneau mesajul şi închideau repede, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i înregistrez şi să-i depistez cumva mai târziu. Mi se întâmplă de multe ori, dar de obicei sunt oameni nemulţumiti de vreun reportaj, care cred că le-am făcut o nedreptate şi vor să ceară drept la replică, vin cu gura mare convinşi că o să cedez mai uşor. De data asta erau doar anonimi, adică dintre cei viteji până la genunchiul broaştei.

– Curvă împuţită! Te-ai dat cu mincinosul ăla ordinar care nu mai poate să roadă oase şi mănâncă căcat, nu-l atacă nimeni şi nu-i face nimeni nimic şi spune căcaturi, denigrează naţia română.

Zdrang! a închis.

• Ai dat peste un jucător de mâna a doua care face un joc de mâna a doua. Dar la fel de periculos. O jigodie comunistă care se dă ca lacrima. N-o să-i fie bine şi nici ţie n-o să-ţi fie bine.

Alt telefon trântit.

– Căcat cu ochi ce eşti! Crezi că dacă s-a linguşit şeful tău pe lângă ăia de la Atlanta să-ţi dea un premiu de căcat, ai dreptul să spui pe post aiurelile alea despre oameni de bine? Trebuia să-i tai macaroana împuţitului care a mâncat căcat cu linguroiul şi atunci, şi acum!

Măcar cel din urmă părea la curent cu evenimente din viaţa mea recentă. Dar tot nu mi-a căzut bine. M-am perpelit toată noaptea şi chiar intrasem la gânduri, dar spre dimineaţă mi s-a limpezit mintea. La ce mă aşteptam? Întâmpinare cu flori în piaţa publică? Alt premiu? Asta-i meseria, mai înghiţi şi înjurături.

Dimineaţa am mai primit alte două telefoane surprinzătoare.

Primul era de la Aurel Băeşu. Nu uitase numărul, cum mă aşteptam. Mă invita la o cafea sau un vin sau ce voiam eu.

– Nu sunt pregătită să am întâlniri, i-am spus. Nici nu ştiu dacă o să fiu pregătită.

Nu se aştepta să-i spun asta. Îi auzeam respiraţia precipitată în telefon, probabil eram singura femeie care nu cădea în fund la invitaţiile lui.

Dar a parat inteligent.

– Prieteniile se fac şi cu întâlniri. Şi spuneai că viaţa e searbădă fără prietenii.

Dacă spusesem cumva asta, mă luase gura pe dinainte. Oricum nu mai ţineam minte. Iar dacă o făcusem, mi-a plăcut că folosisem acel cuvânt frumos – searbădă. Aşa că i-am spus că am prea multă treabă, presupuneam că e la curent cu evenimentele.

Al doilea telefon era de la un bărbat în vârstă, după voce, care ar fi dorit să ne întâlnim. Şi-a spus numele, pentru mine nu însemna nimic. A fost oarecum surprins că nu-l cunosc, măcar să fi auzit de el. Mi se întâmplă să dau peste oameni care cred despre ei înşişi că sunt buricul Pământului. A făcut o pauză aproape imperceptibilă, uşor nemulţumit, de parcă s-ar fi gândit dacă să-mi dea sau nu lovitura de graţie, am urechea fină, am ştiut că urmează să-mi zică ceva să mă convingă:

– Cartea despre care spuneaţi că o scria Emil Sorescu nu-i a lui. Cazurile nu-i aparţin.

Nu-mi venea să cred. De uimire, n-am ştiut ce să spun. De obicei am replică promptă, uneori prea promptă. Mi-a luat-o înainte:

• Vă aştept azi după prânz, pe la patru e bine?

Mi-a dat adresa.

Omul chiar se socotea în centrul universului.

Până să-l întâlnesc, mi-am terminat treaba pentru Jurnalul acelei seri. Mi-a fost mult mai simplu să pregătesc partea a doua a interviului, la finalul căreia reluam toate datele culese despre moartea scriitorului. La sfârşitul reportajului, anunțam că voi reveni a doua zi cu o relatare de la înmormântare.

Am navigat puțin pe internet, poate găseam ceva date despre omul pe care urma să-l întâlnesc. Mai nimic.

L-am văzut şi pe Victor Stamate, îi făcusem o copie după paginile împrumutate de la Emil Sorescu, dar nu credeam să-i fie de folos, nu era decât ce folosisem eu pe post. Insistase, m-am gândit că are raţiunile lui, n-avea rost să le scormonesc eu.

Mi-am închis telefonul, să fiu scutită de o nouă seară de ameninţări şi m-am dus la întâlnirea cu Dumitru Calu – omul din centrul universului.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)