Ileana e agresată

Caz închis – 26

Când am intrat, mi s-a tăiat respiraţia. Toată casa era cu fundul în sus, sertarele împrăştiate pe covor, cărţile aruncate din bibliotecă, casetele cu filmări personale claie peste grămadă. Nici n-am apucat să văd întreg dezastrul şi lumina s-a stins cu un pocnet, ca atunci când sare siguranţa.

În faţa apartamentului meu, pe stradă, e un stâlp de iluminat, în multe seri îmi place să zac pe canapea fără să aprind lumina, doar la lumina galbenă a becului stradal, să mă gândesc la ale mele, cu Pisi torcându-mi în braţe. Am tresărit când s-a ars becul, dar vedeam câte ceva, m-am îndreptat spre hol să schimb siguranţa. Îmi cunosc casa şi cu ochii închişi. Am auzit un foşnet. Cineva era înăuntru. În afară de Pisi.

Am întors capul şi am dat de-o umbră, reuşeam să disting un bărbat probabil tânăr, se apropia, plin de muşchi, un cap crescut parcă în prelungirea gâtului de taur, pe care îşi trăsese un fes negru până la bărbie, ca o cagulă, cu două găuri enorme pentru ochi. Nu cred că doar întunericul deforma totul şi întrezăream un monstru. Gâfâia, de parcă atunci făcuse un efort să urce scările, eram pe punctul să-i spun să mai slăbească, o să-l lase inima când se aşteaptă mai puţin.

N-am apucat să scot o vorbă, m-a lovit cu un pumn cât o măciucă, în pomete şi ureche, dacă nu mă feream cât de cât, instinctiv, îmi zdrobea nasul. Oricum, am văzut stele verzi, s-a învârtit lumea cu mine şi am căzut pe o parte, m-am lovit de ceva tare, poate un scaun sau tocul uşii. Probabil mi-am fisurat nişte coaste sau braţul, am simţit o durere sfâşietoare şi s-a lăsat peste mintea mea un întuneric mai mare decât era în încăpere. Altceva nu mai ştiu.

M-am trezit pe patul spitalului.

În aceeaşi noapte.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)