Ieși din rând – 9

N-am aflat numele picioarelor dumnezeiești

Nu cânta nimeni în baru’ ăla, poate nimerisem eu în vreo pauză. Fum să-l tai cu cuţitul şi zarvă la greu. Am cerut o bere, cam de vreo cinci ori preţul din alte părţi. Dam un ban, dar şedeam în faţă, chiar la propriu, la o măsuţă înghesuită între bar şi podiumul înalt de-o şchioapă, cu o bară nichelată în mijloc. Scena lu’ peşte prăjit, făcută anume să te uiţi între cracii dansatoarelor. Fătuca mea, nicăieri. Nu puteam întreba de ea, nu-mi spusese cum o cheamă. Alături de scenă, într-un spaţiu că abia ai fi aşezat patru, cinci scaune, cupluri de tineri dansau înlănţuite, băieţii îşi odihneau palmele pe fundul fetelor, ele îşi îngropau bărbia în umerii sau pieptul lor, perechi asudate lipite una de alta în lumina puţină şi vineţie.

Mă plictisisem de cât mă prefăceam că sorb din paharul ăla de bere, bâţâind din cap în ritmul muzicii, ca un cunoscător împătimit, cu ochii roată, doar-doar o apărea fătuca. Nu mai ţinea mult, ori îmi luam altă bere, ori ştergeam putina, se uita cam urât barmanul la mine, era clar că nu câştiga nici două parale de pe urma mea, ocupam scaunul degeaba. Nu mă tenta să-i cunosc forţa muşchilor care-i zvâcneau sub tricoul imprimat cu un spiderman. Atunci a apărut, încă şi mai frumoasă decât fusese la prânz, cu o fustiţă de-o palmă, galbenă ca lămâia, şi-o bustieră care plesnea peste sânii uriaşi. S-a dus drept pe podium şi-a început să se legene languros în ritmul muzicii care acoperea brusc zarva. În afară de mine, de-abia de uitau la ea vreo patru-cinci labagii. M-am temut c-o să se dezbrace în faţa lor. La o adică, era ca şi dezbrăcată, doar că nu i se vedea păsărica, în rest, tot tacâmul. Ăilalţi ori aveau orbul găinilor, ori erau plictisiţi de muieri, ori erau pederaşti, n-o băga niciunul în seamă. Când a încheiat primul dans, i-am făcut semn cu mâna, dar se făcea că nu mă vede. N-am disperat. O fătucă de felul ei, dacă nu face şi fiţe, parcă nu-i în regulă. La al doilea dans, am dat să mă trag mai aproape de scenă şi i-am strigat ceva. Atunci a răsărit, naiba ştie de unde, cel care o însoţise până la scenă, nu-l băgasem de seamă şi nici nu-l vedeam bine în penumbra aia. Mă mai întâlnisem cu el, Cosminu ăsta îmi făcuse de curând casa praf într-o noapte care lui i se păruse de pomină, parcă ţi-am spus. M-a recunoscut pe loc:

– Tot tu, băiatu? Nu te-ai învăţat minte?

Ce era să-i răspund? Mă uitam la picioarele de lux ale fătucăi, simţeam cum Cosminu se umflă de nervi.

– Bă, cu tine vorbesc! Nu-i de nasu’ tău fata asta. Nici localu’ ăsta. Aşa că, valea, până nu mă-nfurii de-a binelea şi te tăbăcesc iar.

Îi veniseră două matahale în ajutor, priveau amuzaţi, nu ştiau dacă să se bage ori nu, n-aveau habar ce hram port. N-aveam nici o şansă cu ei. Fătuca se dădea prinsă cu dansul, nici un semn de bunăvoinţă. Mi-am cântărit sorţii cu luciditate, am dat pe gât ultima picătură de bere de parcă ar fi fost un pahar plin cu tărie, m-am ridicat şi am ieşit fără vreo privire către matahale. Îi făcusem doar un semn fătucăi, putea însemna orice. Cosminu striga ceva în urma mea, nu l-am înţeles, mintea îmi era la picioarele alea dumnezeiești al căror nume nu-l aflasem.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: ziuaconstanta.ro)