Ieşi din rând! – 8

O fătucă şi-a înfipt privirile-n mine

Noaptea am rămas treaz. Chibzuiam. Să-i duc banii lui Piele? N-o să mă creadă în vecii vecilor că i-am găsit eu, după ce oamenii lui răscoliseră oraşul. O să mă stoarcă până o să-i spun ceva, iar dacă n-am să-i spun, tot o să mă stoarcă şi o să-mi vină de hac, nu dă el o recompensă atât de mare primului care vine şi-i toarnă poveşti. Nici măcar nu sunt sigur că-s ai lui. Să-i duc la poliţie? Din două una: ori îi împart între ei şi scapă-ntr-un fel de mine, îmi închid ei gura cumva, ori mă dau pe mâna lui Piele, cu care se trag de brăcinari, iar ăla mă toacă să mă dea la raţe. Cel mai bine e să fac pe prostul, usturoi n-am mâncat, gura nu-mi miroase. Cine să se lege de unul ca mine?

Da’ nici acasă nu puteam sta. Fierbeam. O dată-n viaţă am avut şi eu un noroc chior să dau peste o comoară şi s-a-ntâmplat ca aia să fie a unui grangur gata să-mi ia gâtul, dacă află! Mi-am spus că nu mai pot sta în casă. M-am dus s-o văd pe fătuca de-mi luase minţile. N-am zis până acum despre ea?

A fost tot în ziua în care necazul a intrat în viaţa mea, iar eu ca un bou n-am fost în stare să mă apăr, n-am înţeles nimic. S-au înşirat toate ca pe aţă, de parc-ar fi fost programate. Nici nu mi-am dat seama ce mi se întâmplă. Întâi a fost o răpăiala cu o sută de litri pe metru pătrat în cinci minute, parcă eram în Bangladesh şi venise musonul peste noi, nu vedeai unde pui piciorul, o perdea de apă te separa de tot ce ştiai în jur, ce perdea, dom’le, o pătură, o draperie, o cortină de-a dreptul! Nu mai vedeam trotuare, nici ziduri. Unde să mă adăpostesc? Până să fac pasul, eram burete de apă. Am început să râd ca prostu’ şi mi-am continuat drumul, mai încet, de teamă să nu cad în vreo groapă plină cu apa care curgea pe stradă ca un fluviu. Ne-au înnebunit ăia de la televizor cu tipi care şi-au frânt gâtul căzând nevinovaţi în gropi acoperite cu apă. Peste vreun sfert de oră s-a liniştit totul, se lumina cerul, nu-ţi venea să crezi ce fusese, dacă n-ar fi fost pâraiele împuţite care se rostogoleau încă pe străzi. Un rachiu cu cafea caldă era bun atunci, aşa că m-am oprit la prima cafenea întâlnită în drum. Cu ochii la băltoace, m-am ciocnit în uşă de o fătucă, naiba o proptise în prag, dar era vina mea, trebuia să casc ochii. După aia, degeaba i-am căscat. M-am grăbit să bâlbâi nişte scuze, cum se face, şi când m-am uitat la ea, m-am bâlbâit de-a binelea. Mi-a luat minţile pe loc cu ochii ei verzi şi buzele mari ca focul. Pe mine mă aştepta, mi-am zis, şi, dacă nu mă aştepta, o să mă aştepte de-acum încolo. O clipă nu m-am gândit că e vreo vampă în căutare de clienţi. Era exclus ziua-n amiaza mare şi pe bulbuceala aia. Am uitat ce treburi aveam. I-am oferit o cafea, chipurile să-mi cer iertare că am năvălit peste ea, a acceptat fără mofturi. Grozav, mi-am zis, fătucele fără mofturi sunt pasiunea mea. S-a legănat ca o pisică până la scaunul pe care s-a aşezat pe o parte, să văd cum îşi pune picior peste picior. Ştia că sunt dumnezeiești. Apoi şi-a-nfipt privirile în mine, le-a răsucit adânc şi dus am fost. Nu ştiu dacă am schimbat mai mult de zece perechi de vorbe în afară de ce faci? ce vreme împuţită! cum îţi duci veacul? Era atât de conştientă de efectul privirii asupra mea că nu-şi putea opri un zâmbet, iar asta mă dădea gata. Nu ştiu ce a spus, ceva despre cât de ocupată e, de un drum pe care trebuie să-l facă, habar n-am, am reţinut doar că pot da de ea la un bar, unde cântă seara, şi unde i-ar fi tare drag să mă vadă cândva. Chiar aşa a spus: tare drag. Îmi tot zicea iubiţel. Până să plătesc, plecase, nici nu văzusem când oprise o maşină în faţa cofetăriei, am auzit doar portiera trântindu-se. Pe urmă a fost chestia cu diplomatul. Le cam încurc, nu-i aşa? O să-nţelegi tu.

Alfa 2005: Nu le-ncurci. Îmi place. Dă-i înainte.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: ecaleopi.wordpress.com)