Ieşi din rând! – 56

O conferinţă de presă cu dezvăluiri

.

Lucrurile se precipită.

Avocatul mi-a spus că-i groasă rău. Că am sărit dincolo de pragul până la care el poate acţiona liniştit cu legea în mână. Acum trebuia să provoace autorităţile ca să mă apere şi nu o poate face decât într-un fel: să dezvăluie tot ce ştiu eu legat de afacerile lui Chelu. Şi ale altora, dar ale lui Chelu în principal. Probele urmează să se adune, e oricum treaba procuraturii. Dar avem un avantaj. Cu campania electorală şi atâţia politicieni în oraş care solicită mandate de parlamentari, toţi cu discursuri care de care mai aiuritoare despre stoparea, îngrădirea, diminuarea, stârpirea, eradicarea corupţiei, e mai dificilă muşamalizarea cazurilor dezvăluite cu tam-tam de presă. Nu imposibilă, dar mai anevoioasă.

A organizat o conferinţă de presă la care s-a adunat lume ca la balamuc: ziarişti locali şi dintre cei veniţi din Bucureşti, politicieni mărunţi din toate partidele care îşi spuneau unii altora maestre, avocaţi, prieteni sau adversari ai omului meu, gabori, trepăduşi şi mulţi locotenenţi ai gangsterilor, care se dădeau gură-cască. A spus tot ce ştia de la mine şi pe urmă altele pe care le ştia numai el. Sau poate şi alţii. Îl ascultam ca la dentist. Era atâta linişte în sală, că ai fi auzit musca, dacă ar fi îndrăznit vreuna să bată din aripi.

A cerut autorităţilor să se autosesizeze, pentru că nu vorbea numai ca avocatul unui cetăţean în pericol, ci în numele unei comunităţi ameninţate. A stârnit rumoare, dar nu l-au întrerupt. A vorbit despre fapte ştiute: arestarea lui Vuia, războiul grupurilor de răufăcători pentru supremaţie, arestarea procurorului şef, legăturile tuturor cu lumea politică, dar adăuga atâtea amănunte, explicaţii, legături cu restul ţării, că părea că în oraşul nostru se dezvoltase centrul sau unul dintre centrele lumii interlope. A precizat de mai multe ori că nimic din ce spune nu impietează asupra anchetelor sau proceselor în curs. A pronunţat nume sonore, aflate demult pe buzele tuturor, dar şi nume noi. Unii candidaseră ori candidau acum pentru Parlament. A stârnit din nou rumoare şi a trebuit să aştepte o vreme până lumea s-a liniştit. Are dovezi, a spus, pentru fiecare dintre afirmaţiile sale. Toate dovezile privind numele vor apărea în presă, iar dacă lui i se întâmplă ceva înainte, să se ştie că sunt închise într-un anume dosar care va fi scos la lumină doar în acea situaţie. Dar a insistat că tergiversarea anchetelor şi a proceselor duce la ştergerea urmelor, a probelor, la dispariţia martorilor, la fuga celor anchetaţi în libertate şi că nimic nu mişcă atâta vreme cât cei care decid şi anchetează beau la aceeaşi masă cu anchetaţii şi petrec împreună. A cerut Puterii să facă ceva. Avea curaj: şi-i ridica pe toţi în cap.

A făcut legătura între dosarele uitate prin sertarele procurorilor de multă vreme. Imaginea care le apărea acum multora era de cloacă şi coşmar. A cerut să fiu protejat, pentru că repercusiunile asupra mea ar putea fi imediate şi dure. A cerut şi pentru el protecţie, dar a ţinut să precizeze că nu crede în asemenea măsuri, dacă autorităţile nu se mişcă repede şi nu-i împiedică să se dea la fund pe cei împotriva cărora ar trebui să acţioneze. A ajuns, din nou, la cazul domnului Piele, zis Chelu, pentru care organizase conferinţa de presă. A precizat cu o claritate uimitoare evoluţia afacerilor lui şi acoperirile pe care şi le asigurase la fiecare pas. Părea că-l ţinuse sub observaţie de când scosese capul în lume. Am aflat că Piele, zis Chelu, deţine cam tot ce este important în lumea jocurilor de noroc, a prostituţiei, a cametei, a drogurilor. Că e proprietarul tuturor – şi subliniez, zicea – al tututor benzinăriilor din oraş, al câtorva discoteci şi al unui supermarket. Multe sunt doar de formă pe numele altora. Că singurul lui rival serios fusese Vuia, cu care nu s-a înţeles să împartă şi care se afla acum după gratii, dar şi în programul de protecţie a martorilor. Că rivalitatea cu clanul Cloşcă şi Buciumanu era o cacealma, să ameţească şi să prostească lumea, pentru că şi acela îi aparţinea tot lui. Nu ştia sau poate nu i se părea important să amintească de neamţul care trecea din când în când să-şi ia tainul, singurul căruia Chelu îi dădea socoteală. De data aceasta, avocatul abia a reuşit să liniştească rumoarea. Începuse agitaţia care nu mai contenea: ieşeau şi intrau trepăduşi, probabil cu mesaje, condeieri se grăbeau să anunţe câte o ştire, dar reveneau să nu cumva să piardă ceva şi mai preţios, mici granguri veniţi să afle despre ce e vorba se foiau cu nelinişte, asistenţii politicienilor stenografiau fiecare vorbă, deşi umpluseră masa vorbitorului cu casetofoane ultimul tip, dar n-aveau deplină încredere în tehnică, doar gaborii rămâneau impasibili. La fel de impasibili, într-un colţ al sălii, cei câţiva membri ai echipei de anchetă sosite de la Bucureşti, care nu prinseseră şi începutul dezvăluirilor avocatului.

Tot ce a spus în conferinţa sa de presă, a încheiat avocatul, se află într-o întâmpinare depusă chiar în acea zi la parchet. El aşteaptă ca autorităţile să acţioneze.

Ziariştii au tăbărât degeaba pe el cu întrebări, cu pixuri, cu casetofoane, microfoane şi camere de luat vederi. N-a mai spus nimic în plus, ce avusese de declarat spusese de faţă cu toată lumea.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: canal2.md)