Ieşi din rând! – 43

Jurnalul lui Popeye –13

Mă sculam când mijeau zorii, n-o mai făcusem demult. La şase şi jumătate descuiam uşa barăcii în care îmi ţineam catastifele, la şapte claxona în faţa porţilor primul camion cu tablă sau fier vechi. De regulă era şi singurul. Uneori aducea tablă, cam ruginită. Cântăream totul, scriam cu nădejde într-o rubrică, iar în timpul zilei inspectam, dar nu mă simţeam deloc şef. Nea Marin nu mi-a cerut niciodată cifrele.
A mers aşa treaba mai bine de o lună. Mă şi miram că prea sunt toate fără hopuri.
După altă săptămână, se apropia din nou sfârşitul lunii, s-a petrecut ceva ce n-am înţeles. Completasem, cum făcusem până atunci, nişte foi cu cantităţile de fier vechi cântărit. Mi s-a părut că n-are rost să umblu cu atâtea hârtii şi am trecut cifrele săptămânii pe o singură foaie pe care am dus-o bărbatului chel.
Nea Marin s-a uitat lung la hârtie, apoi la mine, iar la hârtie. După care a rupt-o.
– Nu cred că eşti atât de prost, a zis.
Chiar nu ştiam ce să spun.
– Hârtia asta n-a existat, a mai spus şi a făcut-o bucăţele mărunte, înainte s-o arunce la coş. N-a existat! a repetat.
Făcusem o greşeală. Nimeni n-avea nevoie de exactitatea mea, nici chiar inspectorii care se tot anunţau pentru sfârşitul lunii. Când au sosit în sfârşit, inspectorii s-au închis cu nea Marin în baracă. Apucasem să-i văd. Trei gaşperi solemni şi ţepeni, la patru ace, în costume negre, cu serviete diplomat cu cifru, totul aranjat să-ţi impună respect. Ce dracu să inspecteze atâta turmă sclifosită pe un şantier care de-abia îşi târa zilele, nu reuşeam să înţeleg! Târziu am priceput cum stă treaba cu economia reală, cât fusesem la ziar nu înţelesesem nimic. Sau se schimbase cu totul lumea.
Bătrânelul care era chipurile adjunctul meu a început să care în baraca cu inspectori tăvi mari de la crâşma de alături, acoperite cu şervete. Mirosea a carne friptă. Toată dimineaţa cărase lăzi cu sticle.
Dracu m-a pus să mă apropii la un moment de baracă, nea Marin a ieşit roşu la faţă şi l-am văzut prima oară furios:
– Du-te şi fă-ţi treaba!
Nu aveam nici o treabă şi i-am spus.
Când am plecat spre casă inspectorii încă erau acolo. Cineva făcuse rost de casete şi manelele răsunau în toată curtea. Chef mare!
A doua zi toate au continuat de parcă nu se întâmplase nimic şi nu fusese nici urmă de inspectori. Nea Marin se uita insistent la mine, de parcă aştepta să vadă ce o să fac. L-am lăsat să aştepte şi m-am dus să-mi umplu hârţoaga cu socoteli.
A venit încet după mine.
S-a uitat lung, fără o vorbă, de parcă nu mă mai văzuse până în ziua aia. Când să-l întreb ceva, a spus repede :
– Nu mai am nevoie de hârţoaga asta. Nici de tine. Îmi pare rău pentru Eufrosina.
Nu înţelegeam de ce acum nu mai are nevoie şi ieri avea. Dar ştiam că n-o să-mi spună motivul. Oricum se întorsese repede pe călcâie şi plecase.
De departe mi-a aruncat peste umăr:
– Să treci să-ţi iei lichidarea, să ai măcar un ban!
Mi se părea destul de corect, dacă tot nu avusese nici un reproş până atunci, trebuia să mă plătească.

Eufrosinei i-am spus a doua zi. Îmi puteam permite să plătesc o noapte. Nu prea-i venea să creadă, zicea că nea Marin îi e dator şi nu i-ar face una ca asta, era gata să meargă să vorbească cu el. Am oprit-o, ar fi fost de râsul lumii să rămân cu slujba doar c-a intervenit o femeie, într-un ceas minunea ar fi făcut înconjurul oraşului. I-am dorit să aibă cât de curând alt chiriaş. Mi-a stat pe limbă s-o întreb cum de-i stau cârlionţii atât de nemişcaţi, dar îmi întorsese deja spatele, cu ochii în lacrimi. Mi-am săltat rucsăcelul şi dus am fost.
Păreau să nu fie de mine şantierul, nici Dunărea. Nu prea ştiam ce să fac şi încotro să mă-ndrept.

Şi am luat un bilet pentru primul tren care urma să sosească. Până la capăt. Nu m-a costat cine ştie ce, îmi mai rămânea un pumn de bancnote, însemna că nu era prea departe capătul la care trebuia să mă dau jos.
A oprit în toate haltele întâlnite în cale, n-am crezut niciodată că pot fi atât de multe aşezări pe pământul ăsta. Din toate urcau şi coborau fel şi fel de indivizi cu genţi, saci şi paporniţe. Geamurile ferestrelor erau coborâte, dar vântul nu reuşea să alunge mirosul greu de stătut şi haine îmbâcsite. Nu mai distingeam nimic afară, se înserase.
Mi-am sprijinit ceafa în spătarul tare  şi am închis ochii. Monotonia drumului m-a făcut să mă gândesc la rostul meu. După multă vreme era prima oară când mă gândeam la dispariţia Ligiei. Nu-i mai ziceam Ligia-cea-cu-plete-lungi-şi-negre. Şi le tăiase cu mult înainte să-şi înceapă aventurile. Nu înţelegeam în continuare ce mi se întâmplase, dar dacă tot hotărâsem că nu avea rost să mă mai întreb ce-a fost, m-am străduit să-mi mut gândul la altceva. Păcănitul roţilor era o ca muzică leneşă care se repeta istovitor. Am adormit.
M-a trezit un ceferist care strângea gunoaiele rămase în vagoane. Se luminase, era ziuă în toată regula, trenul ajunsese demult la destinaţie.
Habar n-am unde sunt.
Sunt singur.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: carpati.org)