Ieși din rând – 4

Începutul de care nu sunt sigur

.

Angel Two:

M-am răzgândit. Te opresc din trăncănit, cum mi-ai spus. Am ceva să-ţi zic neapărat. Ai dreptate, din toate punctele de vedere e bine să-ţi povestesc ce se-ntâmplă. Eşti singurul care o să ai răbdare să asculţi. E foarte mult de povestit, nici nu ştii cât de mult. Dacă mi se-ntâmplă ceva şi mă opresc, sper că ştii ce să faci. Eşti pregătit?

Uite:

Cred că ăsta a fost începutul, nu sunt sigur.

Se făcuse târziu, trecuse de miezul nopţii şi mă gândeam că ar fi bine să mă duc acasă şi să mă strădui să adorm. Ajunsesem în dreptul unei benzinării când am auzit ţipete şi a răsunat zgomotul unei împuşcături, dar în prima clipă nu mi-am dat seama că ar fi împuşcătură. N-auzisem în viaţa mea, până în clipa aceea, o împuşcătură. M-am apropiat de uşa de sticlă deschisă. Atunci au ţâşnit afară doi vlăjgani cu feţele acoperite. Veneau din lumină şi abia de vedeam că sunt îmbrăcaţi într-un fel de salopete de blugi. S-au repezit val-vârtej spre o maşină închisă la culoare. Am apucat să strig: Hei!

Unul dintre ei şi-a întors faţa spre mine şi, cât m-a privit, o secundă ori două, mi s-a părut o veşnicie. A scos un pistol, am crezut că acolo mi se sfârşesc zilele, dar a tras într-o pompă de benzină. În aceeaşi clipă maşina a demarat cu un scrâşnet lugubru, acoperit de explozia pompei de benzină. Suflul m-a aruncat la pământ. N-am avut vreme nici să gândesc ce se întâmplă cu mine. Chestiile alea de prin filme cu mușchiuloși în acţiune, care aruncă priviri de jur împrejur să reţină amănuntele şi sar departe de bula de foc, rostogolindu-se ca sulurile de scaieţi bătute de vânt sunt poveşti de adormit proştii. În clipa aia nici să gândeşti cine eşti n-ai timp.

Toate astea le-am spus întocmai, de mai multe ori, poliţiştilor care mă ridicaseră din spital. N-aveam nici pe dracu, spuneau, câteva biete zgârieturi, noroc chior, nu era nevoie să mai stau la mâna doctorilor, mă preluau ei, să afle ce se întâmplase. Insistau să le zic cu cine mai dădusem jaful la benzinărie şi unde fugiseră ceilalţi.

Am crezut că e o glumă, ca între meseriaşi, să se mai destindă. Încercau să se lege de orice, n-aveau nici un indiciu. Murise un om împuşcat, dispăruse o grămadă de bani, nu ştiau câţi, fusese distrusă benzinăria care făcea parte dintr-un lanţ al unui mare mahăr şi nu mă găsiseră decât pe mine prăbuşit pe caldarâm. Dacă nu rezolvau într-un fel cazul, puteau da de mare necaz. Ştiau foarte bine că n-am nici un amestec. Da’ eram singura lor probă. Ca atare, puteau spune şi asta, că nu puteam fi decât implicat, altminteri nu înţelegea nimeni ce căutam acolo la miezul nopţii. Asta e, când dă nenorocul peste tine.

S-au perindat mai mulţi gradaţi să le repet ce făcusem, că până la urmă tot or să afle ei din altă parte şi-mi vor tăbăci pielea că i-am ţinut atâta pe jar. Am stat două zile într-o încăpere cu un bec chior şi o ferestruică de câteva palme, zăbrelită şi cu un geam împuţit că abia vedeai de-i ziuă. N-au dat în mine, au încercat doar să mă sperie, reuşiseră, când a venit unul şi mi-a zis că sunt liber, da’ să nu plec din oraş câtă vreme continuă cercetările. Puteau dura o groază. N-aveam intenţia să plec, i-am spus chiar că mi-am dorit de când mă ştiu să-mi sfârşesc zilele pe coclaurii ăştia. M-a privit nedumerit doar o clipă. Dacă făcem mişto de el, n-avea să-mi fie bine.

– Nu-i prea greu să se şi întâmple, dacă o cauţi cu lumânarea, a spus printre dinţi, lăsându-mă să meditez la soarta care mă aştepta.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: puterea.ro)