Ieşi din rând! – 34

Jurnalul lui Popeye – 4

Am găsit în apropiere o bodegă jegoasă unde luam când se crăpa de ziuă micul dejun cu care mă obişnuisem de ani buni, o cafea neagră, fără strop de zahăr, şi câţiva biscuiţi sau un corn. Şi biscuiţii şi cornul erau întotdeauna atât de tari că abia reuşeam să-i rup şi-i înmuiam îndelung în zeama amară. Dar preţul era pe măsură, adică mai nimic.

Meşterii îşi încheiau treaba ca boierii, cu mult înaintea apusului, îi vedeam cum îşi strâng uneltele, se spală pe mâini la cişmea şi pleacă pe rând, fiecare legănând o bocceluță sau o plasă goală în care îşi vârau pălăria care-i apărase de fierbinţeală. Nu era rostul meu să le fac program, nu-i întreba nimeni de ce nu mai stau, poate că aşa negociaseră.

Erau cu totul vreo douăzeci, mai rămâneau mai puţin de jumătate să doarmă cu mine în coşmelie, fără doar şi poate erau de prin satele din jur şi ar fi pierdut prea multă vreme să tot plece şi să se-ntoarcă. Leneveau până se lăsa întunericul şi spuneau tot timpul bancuri porcoase. Sau se închipuiau cum ar fute vreo femeie care ar apărea pe neaşteptate acolo şi râdeau gros ca de-o mare ispravă.

Pentru mine însă zilele deveneau foarte lungi.

Mă plimbam, chiar dacă ştiam că n-am ce să văd. Îmi plăcea plimbarea, mai ales de când găsisem prin apropiere o alee dosnică cu bere ieftină la halbă, pe care te lăsau s-o bei pe îndelete la cele trei măsuţe de tablă înghesuite lângă uşă, pe trotuar. Mă opream acolo când mă dureau picioarele de mers. Erau o groază de beţivi primprejur, dar nici unul nu şedea la masă, de parcă s-ar fi temut să nu plătească în plus. Îşi sorbeau berea în picioare, sprijiniţi de zidul crâşmei, sau stând pe marginea trotuarului.

• Nu eşti de p-aici, mi-a zis unul într-o zi.

• Nu sunt.

• Se vede după cum stai cu gându-aiurea şi halba-n faţă. Noi o bem şi ne ducem, ne-aşteaptă acasă.

Nu ştiam ce să-i răspund şi n-a mai zis nimic, poate mă socotea cu nasul pe sus.

Poate şi eram, nu mă vindecasem. Nu l-am întrebat pe unul măcar ce sau unde lucrează sau ce face în viaţă. Îi priveam doar.

La două sau trei zile, printre zilierii ăia care îşi beau minţile pe aleea dosnică apărea un zdrahon de flăcău, beat deja, cu cămaşa descheiată până la buric. Nu l-am văzut decât cu o bluză spălăcită, care fusese cândva roşie ca sângele.

Cerea invariabil trei halbe dintr-odată şi nu-i zicea nimeni să se ducă să se culce. Le aşeza în şir indian pe o măsuţă în faţa lui, mânjea buza primei halbe cu multă sare şi bea pe rând din fiecare. Se bătea pe burtă cu zgomot, aşeza halbele din nou în şir indian şi le privea mândru. După care începea să povestească ceva, preţ de minute bune, n-am înţeles niciodată dacă ce făcuse el în ziua aceea, ori ceva ce toţi ştiau că se petrecuse mai demult şi nu-i mai interesa. Nu-l asculta nimeni. Şi dacă l-ar fi ascultat, n-ar fi înţeles nimic, era incoerent până la cer.

Nu ştiu cum îl chema, nu l-am întrebat niciodată. Ceilalţi îl cunoşteau, fără doar şi poate. Unii îl contraziceau, alţii se arătau plictisiţi ca de o poveste răsştiută, alţii îi mai spuneau să se mai ducă acasă că iar o să sfârşească seara în pumni.

Flăcăul râdea, scotea un răcnet scurt, striga:

• Ascultă la mine! Nimeni nu-mi spune mie ce să fac!

Îşi făcea de lucru cu altă bordură de sare şi sorbea zgomotos, pe rând, din cele trei halbe pe care le aşeza milimetric cum fuseseră mai înainte.

După pauză, vorbea din nou. Dar acum zumzetul, zarva din jur reîncepuse, aproape că nu mai auzeam ce spune. Nimănui nu-i păsa de ce spune. De asta nu ştiu din ce izbucnea scandalul. În vreo două rânduri mi-am propus să fiu atent la ce se întâmplă, dar cum nu se întâmpla nimic, mă luam cu aburii berii proprii în care mă gândeam dacă să deslușesc ori nu motivele pentru care mă aflam acolo. Atunci când mă aşteptam mai puţin, izbucnea scandalul.

Cineva poate făcuse un gest necugetat, sau spusese o vorbă care-l iritase, flăcăul era pe loc altul: roşu la faţă, tremurând, cu ochii aproape ieşiţi din orbite. Apuca o halbă şi-o trântea de caldarâm. Parcă exploda o petardă, îmi tremura inima. Săreau cioburi în toate părţile şi cei atinşi vociferau, se înfuriau. Jupânul ieşea în uşa crâşmei cu o bâtă ca de baseball, dar flăcăul îl liniştea, am spart o halbă, zicea, uite banii să-ţi cumperi două, şi jupânul dispărea din uşă. Părea că se linişteşte totul.

Însă flăcăul abia atunci se ridica de la masă şi-l apuca de guler sau de gât pe primul de lângă el. Se întâmpla să fie cel nemulţumit de cioburi, dar nu sunt sigur. Îl privea în ochi, îl ridica de la pământ, era un munte de om şi mă gândeam că nu e bine să-l ai duşman. Prăpăditul care protestase zbura cât colo, oprindu-se în praf sau în gardul de peste drum.

Flăcăul rotea ochii roşii, dornic să mai apuce pe unul.

Dar atunci se auzea vocea zdravănă a jupânului care nu mai catadicsise să iasă în uşă:

• Ajunge!!!

Flăcăul părea să se trezea dintr-un vis, dădea din mână a lehamite.

• Bine, fie, zicea. Sunt toţi nişte prăpădiţi.

Se reaşeza, dădea pe gât dintr-o suflare berea rămasă în cele două halbe şi pleca.

Nimeni nu părea să dea vreo importanţă scandalului, ca şi cum n-ar fi fost. O singură dată cel aruncat în gard s-a oprit în faţa mea:

• Spune şi mata, e drept? Nu i-am făcut nimic.

M-am uitat la el prostit şi când a văzut că n-am ce spune, a plecat bombănind :

• Sunteţi toţi înţeleşi!

Înţeleşi în legătură cu ce?

(din romanul „Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: maramedia.ro)