Stelian Țurlea
Un avocat greu
Procurorul s-a înşelat. N-a găsit nimic împotriva mea şi a fost nevoit să-mi dea drumul. Era furios. Şi eu eram furios.
Mă simţeam foarte ciudat, prea multe lucruri nu se legau între ele, nu ştiam de unde să le apuc şi cum să răspund, aşa că apelasem la un avocat. Şedeam în biroul lui şi-i povesteam ce credeam eu că se întâmplă. Fuma trabuc, picior peste picior, privindu-mă pe deasupra ochelarilor fumurii, ca în filmele proaste cu gangsteri. Mă aşteptam din clipă în clipă să-şi trântească picioarele pe biroul plin cu teancuri de ziare nedesfăcute din zilele precedente şi să scoată din vreun sertar o sticloanţă de whiskey. Dar asta îmi plăcea, mă făcea important. Pe deasupra era cam de-o seamă cu mine, pus pe glume şi dornic să le dea în cap celor care se iau de oameni nevinovaţi, mi-a spus-o de câteva ori. Am pactizat cu el pe loc. Sper să fie şi bun şi să nu mă jecmănească.
Îl distra ce-i spuneam. Îi plăcea c-o să aibă de-a face cu procurorul pe care-l mai dăduse o dată în gât, pentru o poveste similară – băgase la zdup un om nevinovat doar pentru că aşa îi ceruse şeful poliţiei. Eu aveam vreo treabă cu şeful poliţiei? Nu-l văzusem în viaţa mea, nici nu ştiam cine este.
– Păcat, şi-a scuipat vorbele printre dinţi, ar fi fost mai palpitant să dăm iarăşi peste el.
– Am avut de-a face cu alţi gabori, nu prea încântători nici ei, m-am trezit vorbind.
Şi-a dat jos ochelarii, îi sclipeau ochii. Şi-a săltat picioarele peste vraful de ziare şi mi-a cerut să depăn.
– Trebuia să-mi fi spus de mult. Intram altfel peste ei. Te-ascult acum.
I-am spus tot. De explozia la benzinărie, de descinderea oamenilor lui Cloşcă, de gogoriţa cu dosarul pentru conducere fără permis, pe care nu înţeleg nici azi de ce mi l-au întocmit, de bătaia încasată de la vlăjganii lui Piele şi de ofiţerul care-o dădea la-ntors, că m-aş fi îmbătat ca porcu şi n-aveam nici pe dracu, aşa că ei n-au pe cine să tragă de urechi, i-am spus cum am vrut să cer o contraexpertiză şi m-au refuzat. Avocatul îşi freca mâinile, încântat:
– Dosar greu, îmi place. N-ai uitat nimic?
Nu cred să-mi fi scăpat ceva. Nu i-am spus nimic de geanta cu verzişori, nu-l privea nici cât negru sub unghie.
Nu prea ştiu în ce m-am băgat.
(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)
