Ieşi din rând! – 24

Mă plâng degeaba la poliţie

Comis-voiajorul a venit să-mi transmită un mesaj de la Chelu. E mai bine, zice mesajul, să accept să vând ţigări, decât să fiu nevoit să plătesc taxă de protecţie. Stau cam de mult pe piaţă, fără să plătesc o taxă de protecţie şi lui îi bat obrazul alţii. Altfel n-ar avea nimic cu mine. Dacă vreau linişte, ar fi bine să înţeleg; dacă am coaie, mă opun. A aflat între timp că n-am nici în clin, nici în mânecă cu oamenii lui Cloşcă sau Buciumanu. Adică mă dau mare fără rost. Dacă am spate, o să afle şi discută cu mine în funcţie de asta. Dacă n-am spate, e bine să nu-i creez probleme, face urât când se înfurie. Şi e plină lumea de scopiţi care se dădeau cocoşi cândva, nu-i face mare plăcere să mai adauge unul. Comis-voiajorul a plecat fără să aştepte răspunsul meu, presupunea că e ceva legat de mamă-sa.

M-am dus să mă plâng la poliţie. Nu cred să obţin ceva. Am aşteptat o oră acolo, degeaba. M-am întors cu coada-ntre picioare. M-a primit un ofiţer pe care nu-l ştiu. Nici nu i-am reţinut numele. M-a ascultat cu mare atenţie, îşi mai nota din când în când ceva pe o foaie. Apoi a început cu întrebările, am intrat în încurcătură. E obligat să pună întrebări, să se lămurească. Cum îl cheamă pe bărbatul care aduce a comis voiajor? Habar n-am. Atunci cum să caute el acul în carul cu fân? De câte ori fusese la mine? Cine fusese de faţă? Unde îl mai văzusem? Eram sigur că în barul domnului Chelu? Acolo intră multă lume, oricine, chiar şi el, ofiţerul, chiar şi eu, cel care mă plâng. Şi chiar dacă l-am văzut acolo, care-i legătura cu domnul Chelu? Omul poate spune orice, chiar şi eu pot spune că am fost trimis de domnul Chelu. Ce dovezi am? Bărbatul care aduce a comis voiajor poate că acţionează singur şi se dă apropiat al unor oameni cu bani şi cunoscuţi ca să impresioneze. Poate e un şarlatan. Poate e un gangster. Poate nici nu e din oraş. Poate e o invenţie de-a mea. E de aşteptat ca martorul meu, contabila, să spună ce-i cer eu să spună. Nu poate fi credibilă. Nici n-o ia în seamă. Poate am ceva împotriva domnului Chelu şi vreau să-i fac rău. Sau să-l înfund. De ce să-mi ceară taxă de protecţie? De ce tocmai mie? Pe cine mai ştiu eu care să plătească taxă de protecţie? N-a mai auzit să se ceară taxă de protecţie în oraşul nostru, a citit în ziare că se întâmplă prin alte părţi. De ce să vrea să-mi cumpere magazinul? El are barurile lui. E un om de treabă, îşi plăteşte dările, ca şi mine, n-a încălcat vreodată legea, e în relaţii strânse cu cei care ne reprezintă în Parlament, e un om de vază al comunităţii, nimeni nu-i poate reproşa nimic. Ştiu eu altceva? Mă trezesc eu să-i pun în cârcă fapte abominabile! Nu-i deplasat cuvântul, sunt fapte abominabile, dar trebuie dovedite. Nu contestă ce-i povestesc eu, dar trebuie să-i aduc dovezi. Nici măcar o anchetă nu poate începe, dacă n-are nişte dovezi, nişte probe. Ce probe am? N-am nimic.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: wall-street.ro)