Stelian Țurlea
O damă de companie
Am văzut-o pe Letiţia mai repede decât mă aşteptam, în aceeaşi zi, spre seară, ieşea dintr-un magazin de fleacuri femeieşti împreună cu fătuca mea. S-au oprit în mijlocul trotuarului să discute încă multă vreme, până a strigat-o pe Laura unul dintr-o maşină elegantă să mori, care aştepta parcată lângă trotuar. S-au pupat cum au obiceiul gagicile, din vârful buzelor, şi Laura a plecat strigând în gura mare că trebuie să se vadă curând. De ce voia să afle întreg oraşul că se vor vedea ele, nu pot înţelege.
Am alergat după Letiţia.
– Trebuie să-mi spui de unde-o ştii pe femeia asta!
Întâi s-a speriat când m-a văzut cu părul vâlvoi, gâfâind, nu pricepea ce vreau, apoi a izbucnit în râs:
– Eşti mort după ea!
– Spune-mi! Nu e dintre prietenele tale, le ştiu pe toate.
– Nu e. Am cunoscut-o la o petrecere când am deschis pizzeria. E în oraş doar de-un an. Dar am devenit prietene. Aşa cred.
– Spune-mi tot ce ştii!
– E pericol. Nu te apropia prea mult, rişti să te arzi. E prietena unui tip foarte rău. Bărbatu-meu spune că tipul n-ar ezita să vâre cuţitul în oricine fără să clipească. N-are milă. Dansează în barul lui. Ştii ce-nseamnă asta.
– Nu-mi pasă.
– Cred că nu înţelegi bine. Am spus dansează. De formă. E damă de companie.
– Şi ce-i cu asta? Vreau să-mi spui tot ce ştii.
N-are rost să-ţi descriu privirea ei. Preţ de o singură clipă, ar fi trebuit să intru în pământ. Dar cred că mi s-a părut, sigur mi s-a părut.
N-am mai aflat mare lucru. Dar simţeam că prind aripi. Îi puteam cere să pună o vorbă bună pentru mine.
(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)
(sursa foto: cerceteaza.com)
