Stelian Țurlea
O convalescenţă prea lungă
Convalescenţa asta se prelungeşte prea mult. Nu vreau să mă gândesc la ea, nu vreau să vorbesc despre ea. De câte ori o fac, îmi amintesc noaptea când am fost orbit de farurile unei maşini, m-am ciocnit de ceva şi m-am dat peste cap. Mi s-a spus că din biata mea maşină nu s-a mai ales decât o mână de fiare şi că e o minune că am rămas în viaţă. Am stat în comă de li se urâse să mă tot vegheze. Se rugau să mor mai repede, să scap şi să-i scap. Nu pot să ascult mai departe, când mi se povesteşte ce s-a petrecut, pentru că simt pe loc cum mă orbesc farurile, mă dor brusc ochii, ceafa, capul întreg şi am de fiecare dată senzaţia oribilă că mă rostogolesc la nesfârşit. Aproape că leşin, îmi alung cu greu amintirea, sunt lac de sudoare, mă simt sfârşit. De fiecare dată adorm epuizat. Într-o zi sper să fiu în stare să mă mişc ca lumea şi să ies din nou în stradă. Nimeni nu-mi zice când se va întâmpla asta, m-ar putea păcăli uşor, dar le-am cerut tuturor să-mi spună numai adevărul. Am recitit toate cărţile pe care le am în casă, un perete de cărţi, pe care le mai citisem cu mulţi ani în urmă. Am văzut toate filmele de atâtea ori că le ştiu pe dinafară. Mă apasă inactivitatea. Nu vine aproape nimeni la mine, în afara felcerului care, de patru ori pe săptămână, mă reînvaţă să merg şi a menajerei care îmi pregăteşte mâncare o dată la trei zile. Nu mă plâng. Nu vreau să mă plâng. Mă plictisesc îngrozitor. Nu vreau să înnebunesc. Deschid computerul şi încerc să vorbesc cu cineva. Sper să-mi răspundă unul dintre milioanele de oameni aflaţi acum on-line pe Yahoo care, habar n-am unde, se plictiseşte ca şi mine. Sper să-mi întindă o pânză de vorbe în care să desluşesc imagini, forme, voci, zgomote, mirosuri cu iz de viaţă care să mă scoată din amorţeală, ca un fluture părăsindu-şi nimfa atras de lumină. E ca şi cum îmi nasc o lume din cuvintele altuia, pagină cu pagină, pagină cu pagină. Mă încarc, mă împovărez şi renasc.
(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)
