Ieşi din rând! – 18

Începuse războiul

Am cerut o contraexpertiză. Mi-au înregistrat cererea în lehamite, dar nu cred că va mişca cineva vreun deget. Mi-au spus că mă va costa cât nu face, să pregătesc banii dacă vreau să se facă ceva. Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine înainte să depun cererea. E o legătură între atâţia oameni că n-o pot rupe eu, mi-am dat seama târziu. Medicul Dan Floricel nu eliberează certificate medico-legale decât în anumite limite. Poliţia e la curent cu orice şi are legături cu toate părţile. Procurorii uită să acuze dacă sunt unşi cum trebuie. Infractorii se asigură că numărul zilelor de spitalizare nu depăşeşte prevederile legale pentru infracţiunile care permit împăcarea părţilor. Să ceri contraexpertiză e nevoie de bani. Puţini îi au. În plus, îţi ridici toată poliţia-n cap. I-am anunţat după două zile că-mi retrag cererea.

– Aşa mai vii de-acasă, măi băiete. Puneai pe drumuri organu’ degeaba. Ştii care-i concluzia noastră, nu poate fi alta, că doar n-om fi fost adormiţi la început.

Am zăcut o săptămână. De-aia nu ţi-am mai scris. Parcă văd că nu mă crezi.

Alfa 2005:

Te cred. Dar nu ştiam ce s-a întâmplat. Mă laşi în mijlocul poveştii şi dispari. Am fost furios. Am crezut că eşti vreun nebun care-şi bate joc de mine, după ce m-a implicat în viaţa lui. Am închis la un moment dat computerul. Îţi dai seama? E prima oară când am închis computerul de câteva luni, nici nu mai ştiu de câte luni. Pe urmă m-am liniştit şi am aşteptat. Şi atunci mi-am dat seama de ce fusesem furios: pentru că începusem să mă tem pentru tine. Mi-era frică să nu ţi se fi-întâmplat ceva rău înainte de vreme. Înţelegi? Vrei să continuu eu povestea?

Angel Two:

Iar începi? Ce dracu faci acolo, scrii o carte sau ce?!

Alfa 2005:

Nu. Dar eram îngrijorat. Nu mai pot aştepta rândurile tale care nu vin. Te rog, continuă.

Angel Two:

A trecut pe la mine contabila, mi-a făcut nişte supe chioare, dar tot era ceva, decât să mor de foame. Am expediat-o repede să-şi vadă de treabă, chiar dacă insista că nu intră nici dracu prin magazinul nostru de câteva zile şi Ionel şi Răzvan se descurcă singuri. M-a ţinut în priză cu ce ştia, nu mare lucru. Bănuiam că se dusese buhul că m-am îmbătat ca porcu, am căzut şi mi-am rupt nişte coaste. Nu credea nimeni. Oricât de beat ai fi, n-ai cum să cazi să-ţi rupi coastele. Cum să cazi, pe burtă? Dar cui să-i spui că era altceva la mijloc, dacă nimeni habar n-avea de nimic? Se mai zicea că m-aş fi înhăitat cu nişte răufăcători, nu se preciza nimic, dar poliţia va descoperi ce şi cum ascund. Biata femeie nu ştia ce să creadă, lucrase cu maică-mea şi mă ştia de om la locul meu.

În altă zi contabila mi-a spus că o apucase groaza într-o seară în drum spre casă. Aproape de strada ei, în văzul tuturor, cineva dăduse foc unei maşini şi de la ea s-au aprins alte trei sau patru şi se temea lumea pentru casele lor. Era un balamuc cum nu se mai văzuse. Pompierii au lucrat la greu să stingă focul vreo două ceasuri. Cică maşina era a unui fost om al lui Chelu, plecat de la el şi trecut la ceilalţi. Acuma, care parte să fi fost nemulţumită? Oamenii spuneau că se băteau urâţii între ei. Femeia nu ştia mai mult, nici măcar nu ştia cine se ascunde sub numele Chelu, dacă nu cumva e vreo poreclă, prea nu-şi mai ţin oamenii numele de la părinţi, ca pe vremuri.

M-a văzut zâmbind, nu era să-i zic ce-mi trece prin cap. Am înţeles mai mult decât îmi spusese ea. Începuse războiul, fără vreo legătură cu mine, dar mă puteam aştepta să mai trag ponoase. Mă gândeam ca prostu că n-ar fi rău să se creadă că-i răzbunarea mea, îmi mai cresc şi mie acţiunile când mă ridic în picioare. Cum o să mă descurc, o să văd eu. E periculos să te dai mare pe nimic, dar îmi cam pierdusem minţile stând cu ochii-n tavan.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: publika.md)