Ieşi din rând! – 16

M-am trezit din nou la spital

Două seri mai târziu m-am trezit c-o iau de la capăt. M-am dus la bar. Simţeam că nu am linişte dacă n-o văd pe fătuca mea. Bănuiam că-mi vor face probleme, aşa că strânsesem toţi banii pe care-i aveam în casă, era posibil să am nevoie de ei. Nu m-am atins de valiza de voiaj. Ţi-am spus că vreau să uit de valiză. Deocamdată. Am cerut o bere. Barmanul s-a uitat lung la mine, m-a recunoscut şi a ţâţâit a nemulţumire printre dinţii puternici, cu strungăreaţă.

– N-avem, a zis după multă vreme, de parcă nu mai ştia să vorbească.

– Văd că alţii beau bere, am insistat.

– S-a terminat.

– Şi ce altceva aveţi?

– Nimic.

Pornise războiul.

– Văd că aveţi în vitrine o grămadă de sticle.

– Ăla-i whisky, nu-i de nasul tău.

– Vreau un pahar.

– Îl dăm doar cu sticla.

– Vreau o sticlă.

– N-ai nas de el, ţi-am mai spus. Te uşurează de cinci milioane.

N-am stat pe gânduri nici zece clipe, dacă era război, război să fie! Era îngrozitor de mult pentru buzunarul meu şi în mod sigur sticla aia nu făcea nici a cincea parte din cât spusese naşpamanul, dar nu puteam da înapoi, dacă voiam s-o mai văd vreodată pe fătuca mea. Am scos cinci nenea Iancu şi i-am aşezat frumos unul peste altul pe tejghea. I se rostogoleau naşpamanului ochii în cap ca biluţele la jocuri mecanice. N-avea ce zice. I-a verificat în lumină să nu fie falşi, i-a vârât în buzunar. A luat sticla şi mi-a trântit-o în faţă, mai s-o spargă.

– Şi un pahar, te rog, am spus eu calm, ca un domn, ce pana mea!

Paharul a aterizat în faţa mea cu un zgomot asemănător, l-am luat în mână şi l-am controlat să nu se fi spart. Mă mai punea să i-l plătesc cât nu făcea şi eram nevinovat.

M-am aşezat la o măsuţă tot în apropierea scenei. Cu ochii roată, sirotam whiskyul. Oribilă băutură. Cred că eram singurul care bea aşa ceva şi încă nesătul, cu sticla, cine m-ar fi văzut mă putea lesne lua drept vreun ciocoi de vremuri noi. Noroc că nu se uita nimeni la mine. Mulţi fumau ceva iute şi ochii le erau sticloşi. Vreo doi, trei au intrat pe uşa din spatele barului şi n-au mai revenit. Cămările deliciilor. Mă gândeam ce-o să se-ntâmple dacă-mi iau sticla şi să mă duc şi eu acolo. O să mă lase? O să mai ies întreg?

Atunci a apărut Laura, tot fără să mă bage în seamă. N-avea rost să mai plec nicăieri. Se fâţâia pe scenă, unduindu-se ca o pisică, împletindu-şi picioarele unicat pe o rază de sute de kilometri. M-a luat cu călduri, nu neapărat de la whisky. Am început să visez. Mă închipuiam împreună cu ea undeva unde nu mai fusesem vreodată şi mă pierdeam în apa verzuie a ochilor ei, aşteptând amândoi clipa în care să ne lepădăm hainele şi să ne lăsăm pradă mângâierilor, învăluiţi în pânze diafane de aer şi mătase. Îi spuneam cu mâinile ce buzele mele rostiseră de atâtea ori şi învăţaseră pe de rost fără vreun efort. Mă înnebunea pur şi simplu. Eram convins că urma cea mai grozavă partidă de sex de care am avut parte vreodată. Amândoi eram convinşi. Partida secolului, cum se spune prin filme. Brusc, toată vraja s-a rupt. La masa mea se aşezase Chelu în persoană.

– Care-i treaba? spuse, fără nici o introducere, fără să se prezinte, trebuia să ştiu cine e.

M-am uitat la el lung, în loc de răspuns.

– Am înţeles că vii a doua oară. O cauţi pe Laura? Mută-ţi gândul, dacă nu vrei să te las fără coaie. Mă cauţi pe mine? Iată-mă!

– Stau şi beau un pahar.

– Nu ţine. Ieşi cu vorbe. Până nu te scot de-aici în şuturi. Eşti de-al lui Cloşcă?

Cloşcă e rivalul lui, dar se spune că n-a strâns în cinci ani nici pe departe atâta putere cât a reuşit Chelu în ultimul an. Prin urmare, d-asta şedeau toţi cu ochii pe mine, umbla vorba că sunt din clanul rival. Cum, de unde, naiba ştie, semănam poate cu vreunul, mă confundase, poate, vreun tip ameţit, spusese vreun neisprăvit de poliţai că cine ştie ce făcusem la benzinăria aia nenorocită şi ei o luau de bună. Eram pericol pentru ei, dar şi mai mult eram pericol pentru mine, oricare mă putea înţepa, să plătească vreo poliţă şi să mă liniştească definitiv. Glorie-mi trebuia!

Nu-i vedeam ochii. Mă privea prin ochelarii negri ca pe-o insectă.

– Nu arăţi a mardeiaş, pari dintr-ăia care se câcâie până să dea un pumn. Înseamnă că ai venit după Laura, ţi s-o fi sculat. Sau şi una, şi alta. Drum închis. Te ridici mătăluţă şi te cari.

– Am plătit.

– Să fii sănătos, îţi iei sticla şi te cari. În barul meu rămâne doar cine vreau eu.

A făcut un semn şi au răsărit din pământ două matahale care-şi frecau pumnii. Una dintre ele era cel care mă urmărise în maşină, i s-a luminat faţă într-un zâmbet pocit.

O să vrei să-ţi spun cum m-au tăbăcit. Habar n-am. Ştiu că mi-au cerut să mă ridic şi mă făceam că nu-i aud. Atunci m-au luat pe sus ca pe-un pui, fiecare de câte-o aripă, şi m-au aruncat în stradă. Acolo abia am apucat să dau din picioare. Pentru că îi lovisem, au ripostat. După primul pumn, am căzut brusc într-un somn lung. Când m-am trezit, eram pe marginea drumului, foarte departe de bar, plin de sânge, mă dureau toate, nu mă puteam mişca, puţea îngrozitor a borhot, am zărit lângă obrazul meu sticla de whisky spartă, primul gând a fost că s-au dus pe apa Sâmbetei frumuseţe de milioane. Am recăzut pe loc în somn.

M-am trezit din nou la spital. Cum ajunsesem aici, cine mă adusese, habar n-am.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: stirileprotv.ro)