Stelian Țurlea
Un sentiment vag de culpă
Asta da, întrebare! Ce să-i răspund? Intram pe-un teren pe care vorbele nu-şi au rostul şi oricum nu le crede nimeni, se spun să se spună, atât. Oricât era de frumoasă, îmi trecuse cheful s-o mai călăresc pe loc. Dar nici nu-mi venea să plec.
– Acuma înţelegi, a zis. Dai înapoi cum au dat toţi.
Era să-mi sară ţandăra. Mi-am dres glasul ca să pară că nu m-au afectat vorbele ei.
– Nu dau înapoi. Mă gândesc.
– Aha.
S-a ridicat, s-a dus la fereastră şi s-a uitat mult cum ploua cu găleata, cu furie. Parcă i s-a transmis şi ei furia.
– Vorbesc ca proasta, n-ar fi trebuit să-ţi spun nimic din ce ţi-am spus. Cine eşti? Încă unul care vrea să mi-o tragă şi până reuşeşte îmi promite marea cu sarea. Mi-e lehamite.
– Poţi să-ncetezi cu chestia asta cu trasu? am strigat. Nu-mi stă mintea numai la aşa ceva!
A început să bocească încetişor. Asta m-a dat gata, m-am făcut ca o cârpă. Era aiurea să mă duc s-o iau în braţe sau să-i mai spun ceva. M-a cuprins şi pe mine furia şi m-am trezit spunând c-o s-o fac să scape. Că nimeni n-o poate obliga să fie târfă până la sfârşitul zilelor.
S-a oprit din bocit şi atunci am realizat şi eu ce spusesem, parcă pluteau vorbele alea între noi, palpabile şi grele. Ce m-o fi apucat? Nu sunt nici zmeu, nici Greuceanu, nici Sfântu Gheorghe, nici măcar rivalul lui Piele, zis Chelu. Şi-a întors spre mine o faţă bocită de plâns, dar tot frumoasă.
– Eşti tu în stare să faci asta? Pentru mine? Fără să mă pui să-mi desfac picioarele sau să-mi ceri să ţi-o sug?
Era dură fătuca. Mă provoca. Iar vorbele mi se păreau cumplite spuse de buzele ei umede şi minunate.
– O să vedem, am zis.
Mă abţineam să mă culc cu ea, mi se părea ca o pedeapsă pe care trebuia s-o suport fără să crâcnesc. Aveam un sentiment vag de culpă. Nu pentru că era femeia altuia, toată ziua femei şi bărbaţi care aparţin cuiva se despart când întâlnesc pe altcineva de care se simt mai atraşi. Ci pentru că o făceam pe ascuns, mi se părea că nu doar de ochii lumii, ci chiar de mine însumi.
M-am ridicat, mi-am îmbracat cămașa jilavă, mi-am tras pantalonii de doc, uzi ca izmenele cu care te-ai îmbăiat, am sărutat-o pe obraz ca pe-o copilă nevinovată. M-a izbit respiraţia ei mirosind votcă. De aia îmi spusese câte îmi spusese? Pe urmă dus am fost. Simţeam că trebuie să fac ceva, nu ştiam ce. Mai bine rămâneam şi mă culcam cu ea, o fi zis că-s vreun impotent.
Habar n-am dacă era sau nu în stare să mai scoată vreun cuvinţel.
Eu nu mai eram.
(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)
(sursa foto: lacafeaua.blogspot.com)
