Ieşi din rând! – 13

Călare pe-un cal alb

Ieşisem să mă liniştesc după primirea înştiinţării de amendă şi umblam aiurea pe străzi. Ca un făcut, a început din nou să plouă, dar nici pe departe ca în zilele dinainte. Mergeam prin ploaie, eram ud ca o băşică pe dinăuntru, nu-mi păsa că puteam să storc şiroaie din hainele mele ca dintr-un izvor, labele îmi plescăiau în pantofi ca nişte peşti neumblaţi cu uscatul. Dintr-odată m-a bufnit râsu’ de toată situaţia. Am râs în hohote, continuând să merg prin ploaia călduţă. Şi ce dacă va trebui să le dau o jumătate din ce câştig? O să le vin eu de hac până la urmă.

Ca la bingo, zbang!, o idee mi-a ţâşnit prin scăfârlie. Cine o să se ţină după mine pe potopu’ ăsta, chiar dacă voi fi fost filat? Mă pot duce în linişte unde vreau. Îţi dai seama că paşii, inima, sexul, nebunia, dracu’ ştie ce m-au făcut să mă trezesc la uşa Laurei! Nu ştiam dacă e mai bine să bat în uşă discret sau să sun. Am sunat. Am sunat atâta că mă plictisisem, mă uitam la băltoaca scursă la picioare din hainele mele, nu era nebunie mai mare decât ce făceam eu, să mă proţăpesc în faţa uşii unei necunoscute, în halul ăla, am dat să plec. Atunci am auzit paşi, o cheie.

Somnoroasă, m-a privit prin uşa întredeschisă atâta vreme că mă puteam gândi că nu prea ştie să vorbească, nicidecum că i-ar fi luat graiul apariţia mea.

– Eşti complet nebun, a silabisit până la urmă. Şi eu, dacă te primesc. Intră.

M-am dus direct în baie, să-mi storc hainele. Venise după mine şi mă privea intrigată, nu-i venea să creadă văzându-mă ce fac, apoi a zâmbit. Ca la mine acasă, nu-mi mai păsa de nimic, ce-o fi o fi, mi-am scos cămaşa, mi-a făcut semn să-mi storc şi pantalonii, am rămas în chiloţi, mi-a întins un halat, altul decât cel cu cocori stacojii. Începusem să dârdâi. M-am trântit într-un fotoliu.

– Eşti complet nebun, a repetat, după ce s-a aşezat în alt fotoliu din faţa mea. Puteam să fiu plecată, puteam să fiu ocupată, putea să fie aici şi te-ar fi bătut până te lăsa lat, ce te-a apucat?

Am ridicat din umeri. Era limpede că se temea, dar în acelaşi timp îi făcea şi o mare plăcere. Şi era moartă de curiozitate. Cred că dintre toţi bărbaţii care doreau să se culce cu ea, şi erau slavă Domnului, cu sutele, nu fusese vreunul gata să-şi pună pielea pe băţ. Nu spun că nu-mi tremura puţin inima. Dar primejdii se nasc pe toate cărările, e destul să scoţi nasu’ din casă.

Ne-am privit multă vreme. Nu mai dârdâiam, mă încălzeam uşor şi, tot uitându-mă la ea, mi se sculase. I-aş fi tras-o pe loc, simţeam că mor dacă nu i-o trag. Dar pe neaşteptate a început să vorbească, cu un glas egal, uitându-se drept în ochii mei, conştientă nu numai de ce spune, ci şi de efectul cuvintelor asupra mea şi tot ce spunea m-a moleşit ca un moţ de curcan. Era ca şi cum ar fi vrut să pună lucrurile la punct odată pentru totdeauna, să taie nodul, cum se spune, să rupă pisica, să arate că ce-i e în guşă şi-n căpuşă. Nu mai auzisem vreo femeie să vorbească în felul acela.

– Ştiu ce vrei de la mine. Îţi plac. Da’ mai mult vrei pur şi simplu să mi-o tragi. Dacă negi, eşti un mincinos. Chiar şi-acuma, văd cum ţi s-a sculat. Aş vrea şi eu, dar acuma nu pot. Toţi vor să mi-o tragă, de când mă ştiu. A făcut-o primu’ taică-miu pe la zece, unşpe ani. De-atunci am văzut atâta ştoi că ar fi trebuit să mă satur. Nu m-am săturat. Sunt o curvă, nimic altceva. Vreau să fiu altceva, dar nu mai pot. Nimeni nu mă poate salva. Eşti mulţumit? Mă mai doreşti? Încă nu te-ai întors pe călcâie? Eşti cumva călăre pe vreun cal alb şi eu încă nu ştiu?

De mult nu mai auzisem o femeie, mai ales una ca ea, vorbind în felu’ ăsta şi atât de mult. Dar era nimic pe lângă ce avea să urmeze. Avea limbariţă, logoree, limbuţie. Poate băuse ceva.

– N-ar fi trebuit să te las înăuntru. Habar n-ai în ce te bagi. Nu vrei să ştii. Îţi spun eu, nu vrei să ştii!

Privea în gol, nu la mine. De parcă voia să se justifice. Ar fi trebuit să mă sperii de ce spunea. Ce-şi amintea, părea fără legătură. Nu-i ceruse nimeni să-mi spună atâtea, m-am gândit că-i stau pe limbă pentru că o frământă prea mult. În spatele barului în care dansează ea, zicea, e un alt bar în care nu intră decât clienţi pe sprânceană, oameni cu bani, consilieri locali, poliţişti, procurori, câte-un deputat când mai vine prin oraşul care l-a ales. Aceleaşi băuturi, cafele, sucuri şi dansuri ca în barul din faţă, dar în plus se trage şi pe nas. Mai sunt vreo şapte fete care nu apar decât aici, nici măcar să facă strip-tease. Cine vrea, le fute în camerele de alături, pe bani foarte mulţi. Altfel, stau şi lenevesc în fotolii, de decor. Ai zice că toate sunt ale Chelului, dar peste el e un altu’, acela a băgat banii şi el îi strânge, nu l-a văzut niciodată, nici măcar nu e din oraş, dă uneori telefon, a venit o dată cu o maşină neagră, cu număr de Germania şi s-a lăsat cu mare scandal. Nu mişcă nimeni în faţa ăluia. Atunci când a venit singura dată, a pus ochii pe-o fetişcană abia apărută între celelalte şi a luat-o cu el, unde, nimeni nu ştie. Sora ăsteia ar fi vrut să-l împiedice, striga peste tot că-l dă în gât şi merge la poliţie. Au găsit-o după două zile ţeapănă, luase o superdoză. Poliţia n-a întrebat niciodată ceva. Nici pe sora ei n-a mai văzut-o careva. Nimeni n-a avut curajul să mai deschidă gura. Unii dintre barosanii ăia i-au cerut şi ei să-i urmeze în baru’ din spate, n-avea cum să se-mpotrivească, o călăreau sau îi cereau să le-o sugă, s-a întâmplat şi după ce toată lumea ştia că-i aparţine Chelului. Şi ăsta nu zicea nimic, îi făcea semn să se ducă şi când se termina totu’ îi ardea tot ei două palme, chipurile pentru că-i plăcuse.

– Vrei să-ţi mai spun? Uite că-ţi spun, ce mama mă-sii!

Cu doi ani în urmă fusese un mare scandal cu un procuror dat afară pentru că-l lăsase pe Crainic să fugă în Spania. Ăsta fusese un fel de patron înaintea lui Piele zis Chelu şi i se dusese buhu’ de cât e de violent şi fără milă. De-acolo din Spania, Crainic trimite droguri aici şi la Bucureşti, nimeni nu i-a descoperit reţeaua. Da’ toată lumea ştie că există. Ce Interpol visezi? P-ăia de la Interpol trebuie să-i mai şi anunţe cineva şi crezi că are vreunu’ interes? Nimeni nu s-a apropiat vreodată de Crainic mai mult decât o făcuse procurorul. Se întâlneau în barul din spate, până s-a plâns unul dintr-un partid advers, înainte de alegerile trecute, au venit inspectori de la Bucureşti, Crainic a fugit înainte să fie prins, cineva îi şoptea mereu ce trebuia, şi procurorul a fost dat afară. O vreme intrau mai puţini în barul din spate, dar bairamu’ continua. Am auzit că au fost nişte urmări, martori care au fugit din oraş, alţii care s-au dat la fund, praf în ochi. Dosarul procurorului a fost îngropat, n-a păţit nimic, cică n-aveau de unde să-l apuce, vine şi acum şi i-o mai trage câte uneia. Doar că nu mai e procuror, şi-a deschis o firmă de consultanţă. O duce chiar mai bine.

– Vrei să-ţi mai spun? Toate se-nvârt acum în jurul Chelului şi ăsta mă ţine aproape cam tot timpu’. N-am cum să nu văd. Cum crezi că pot scăpa din treaba asta vie?

Mi-a povestit de câţi ani face trotuarul, cum a fost obligată să-şi ia un peşte, ca să n-o mai bată unul sau altul dintre netrebnici când se îmbătau, convinşi că îi înșală. Toţi bărbaţii pe care i-a cunoscut au avut fixu’ ăsta, să fie numai a lor, să nu se mai fută cu alţii, de parcă-n meseria ei se putea aşa ceva. Plăteşti zdravăn, băiete, ca să ai exclusivitate. Da’ ei, nu şi nu, voiau doar să fie stăpâni. Toate prietenele ei păţesc la fel. Au fost câteva fără noroc, le-a luat unu’ Dorian şi-a plecat cu ele-n Serbia, cică piaţa-i mai bună acolo. După care n-a mai auzit de ele, precis le-a vândut vreunui bosniac şi-acuma bietele de ele-şi desfac cracii prin cine ştie ce beciuri fără lumină. Dac-or mai fi în viaţă. A auzit atâtea poveşti d-astea, că i-e groază, i se face pielea găină când se gândeşte. De-asta a acceptat pe loc să fie a Chelului, când a ajuns şef. Cât e a lui, n-o să îndrăznească nimeni s-o vândă în străinătate. Nu ştie cât o să fie a lui. Nu ştie ce-o să facă atunci.

Sunt eu ăla călare pe-un cal alb?

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: creativefurniture.eu)