Ieşi din rând! – 12

Patron la Oklahoma

Okey, nu intra în panică. Asta-mi spuneam tot timpul. Trebuie să rămân calm. La urma urmei, n-au nimic împotriva mea, n-au ce să-mi reproşeze, nu mă pot amenda că aşa le-a trecut lor prin scăfârlie, îi pot da în judecată, un om cu scaun la cap mi-ar da dreptate, nu suntem în ţara lui Gabor Vodă! Sau suntem? De ce primul lucru la care mă gândesc într-o asemenea situaţie este eşecul? Mai bine să nu fac nimic.

Restul nopţii mi-l amintesc ca prin ceaţă. Se crăpa de ziuă, picam de somn, nu sunt obişnuit să umblu aiurea, am şi eu o muncă pe care n-o pot neglija. Am închis ochii o juma’ de oră, am făcut un duş suedez, am băgat în mine un litru de cafea neagră şi m-am dus să pontez. Trebuie să trăiesc din ceva.

Poliţia lucrează repede, nu-mi vine să cred că nu-i birocraţie şi în instituţia asta. Sau nu e atunci când aleg ei cazurile pe sprânceană. Abia se făcuse ora prânzului şi la magazin a sosit o amendă pentru mine, chipurile pentru tulburarea liniştii publice. Degeaba o să protestez, a fost deştept ăla care a trimis-o aici, vânzătorul a semnat că a primit-o, nu mă pot preface că n-am ştiut de ea, cândva voi fi nevoit s-o plătesc. Chiar dacă n-au nici un drept şi e un abuz. Turbez. Simţeam că mă sufoc de indignare. N-am cu cine să mă cert, cui să-i explic. Ce anume să-i explic? Am plecat mai devreme, doar să nu izbucnesc fără rost de faţă cu ceilalţi.

Ar trebui să-ţi spun că am un magazin de discuri şi nimicuri, o dugheană de două încăperi în care vând de toate. Pe o străduţă liniştită, în partea veche a oraşului, în apropierea centrului, foarte bine plasat. I-am zis Oklahoma – nimicuri, naiba ştie ce m-a apucat, poate pentru că de mic mă tot gândesc cum vor fi ajuns străbunicii mei în ditamai statul din miezul Americii. Când au văzut firma, oamenii s-au crucit, pe urmă au intrat de curiozitate, mereu mai mulţi. Târziu, la o bere, mi-au mărturisit că se aşteptau să găsească nimicuri de prin America. Prima încăpere are vitrine pe toţi pereţii, de jos până sus, cu CD-uri şi casete de toate felurile, la rafturile de sus se ajunge cu o scară mobilă, dar nu e o problemă să găseşti ceva, tot ce există în magazin se află înscris în computer, cu jdemii de alte informaţii utile sau nu. Suntem dotaţi, ce mama naibii! Prima încăpere e ca o sală de aşteptare în care adie în permanenţă o muzică ambientală. Pe cei care intră pentru a doua încăpere, şi care sunt cu mult mai mulţi, muzica asta îi tulbură şi absolut toţi calcă mai uşor, ca într-un muzeu. În a doua încăpere e o harababură de nedescris, da’ clienţii se simt ca acasă – pijamale şi cămăşi în ţiplă, pălării, geci chinezeşti, fel şi fel de pantofi, smacuri cu duiumul, mică aparatură de casă şi multe nimicuri, o senzaţie că totul e strâmt şi înghesuit şi peste toate un miros de stătut. Oricât am aerisit, mirosul nu dispare. Am trei angajaţi, doi vânzători care lucrează cu schimbul, de dimineaţa până seara, o zi da, alta nu, şi o contabilă-caseriţă care stă tot timpul în prima încăpere, aşa că nu prea are cum să intre careva, să fure şi să dispară. Câştig cât să le plătesc lefurile şi să-mi mai rămână ceva şi mie, nu mare brânză, după ce-mi plătesc dările la stat, care-s cu duiumul. Dar s-ar zice că stau pe picioarele mele, nu întind mâna la nimeni, nu stau cu frica-n sân că mi se reduce postu’, ca la stat, sau mă dă patronu’ afară când nu-i mai plac ochii mei. Supravieţuiesc datorită celor care locuiesc pe acea stradă şi care vin să-şi facă cumpărăturile numai la mine.

Îmi fac veacul în prima încăpere, ascultând muzică, studiind cataloage şi storcându-mi mintea să aduc ce-i mai bun şi mai ieftin, fără să fie făcătură. Mi-e groază să nu mă înşele distribuitorii, aşa că singur controlez toate livrările. De la magazin până la apartamentul meu de două camere dintr-un bloc vechi nu-i mai mult de un kilometru, hai doi, şi vreo trei străduţe întortocheate.

În spatele încăperilor magazinului, e o magazie din scânduri, pe post de depozit, şi o curte pietruită, mare cât să-ntorci un camion, străjuită de salcâmi înalţi şi foarte bătrâni. Pe toate le am moştenire de la bunici, care aveau aici o prăvălie, înainte de război, nu cred să-şi mai amintească asta nici bătrânii, care-or mai fi în viaţă. Cu alte cuvinte, păstrez tradiţia. De asta n-am renunţat în lunile în care mi-a fost greu. De asta nici nu-l vând. De ceva vreme tot vin unii dornici să cumpere şi ce am eu şi ce are vecinu’, să radă totul şi să construiască un hipermarket, sau aşa spun. Unul singur mi-a oferit cât nu face, ceilalţi încercau să mă tragă în piept. Zadarnic.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: infotour.ro)