Ieşi din rând! – 10

Cum e când o cauţi cu lumânarea

O căutam cu lumânarea, altfel nu-mi explic. Matahalele îmi făcuseră un bine, mă îndepărtaseră de pericol, dar eu nu şi nu, ţineam morţiş să-i fac faţă. Mi se părea că-i prea devreme să mă duc acasă, mai era mult până la miezul nopţii. Dar, mai ales, nu puteam să-mi iau gândul de la picioarele alea de aur. Chiar aşa, să nu fiu în stare să stau de vorbă cu ele?

M-am învârtit pe străzi o vreme şi m-am întors la bar. N-am mai intrat. Îmi lăsasem hârbul de Dacie acasă, aşa că vegheam sub cerul liber. Am pândit de la distanţă, chircit lângă o buturugă. Când m-am ridicat, îmi simţeam pulpele atât de amorţite că abia mi-am înghiţit răcnetul de durere. Dar nu mă puteam da de gol. Una din matahale o conducea pe fătuca mea la o maşină parcată în apropiere. Am aşteptat să pornească şi m-am repezit la unul din taxiurile ai căror şoferi moţăiau peste drum de bar. I-am cerut să meargă după maşina din faţă, dar cât mai discret.

– Eşti sigur că asta vrei, şefu’? mă întrebă fără rost. Dacă voiam altceva, i-aş fi spus. Dar am înţeles mesajul.

– Ai dublu, i-am zis.

Se uita la mine neîncrezător, dar n-a mai spus nimic, a pornit în urmărire. Se vedea de la o poştă că mai făcuse asta la viaţa lui, a condus ca la carte, nici să fi ştiut că-i urmărit, matahala nu s-ar fi prins.

N-am mers mult. Cel din faţă a oprit între blocuri ca nişte cutii, în faţa unei intrări cu gratii la uşă. Fătuca s-a dat jos, a intrat în scara blocului. Matahala a rămas în maşină, făcuse doar pe şoferul, asta m-a uns pe suflet. A demarat în trombă. De ce în trombă, nu ştiu, nu era nimeni să-l admire. Am plătit cum promisesem, l-am salutat pe şofer şi m-am dat jos.

– Sigur nu v-aştept, şefu’? m-a întrebat el, înmuiat de suma cu care îşi mângâia barba. La-ntoarcere nu mai costă nimic.

I-am mulţumit pentru măriminie. Era posibil să întârzii mai mult, m-am dat eu cocoş. A zâmbit cu subînţeles şi mi-a urat baftă. După care a demarat şi el în trombă, deşi nu-l admira nici pe el nimeni, iar eu văzusem că e as la condus.

Nu mai ştiam ce să fac, aşa că am rămas pe trotuar, uitându-mă ca boul la blocul fătucii. Cum să dau de ea, unde s-o caut? Dar era una din zilele sau nopţile mele băftoase. Aşa credeam. Când îmi storceam creierii şi mă gândeam s-o iau la picior spre casă, s-a aprins o lumină la etajul al treilea. Putea să fie vreun însetat care se scoală să bea apă, da’ putea să fie şi fătuca. Nimeni altcineva nu intrase în bloc. M-am rugat să fie uşa de la intrare deschisă. A fost. Am urcat treptele până la etajul al treilea într-o fugă, pe urmă am stat o vreme să-mi trag sufletul, nu puteam să sun la uşă gâfâind ca o focă.

A fost vizibil surprinsă când mi-a deschis uşa. Ţi-aş putea vinde gogoşi cu ce-am făcut, cum s-a aruncat în braţele mele, fără o vorbă, cum i-am luat minţile, de câte ori am avut-o în noaptea aia, de câte orgasme s-a bucurat, cum trăgea de mine să nu mai plec. Oi fi eu macho, dar nici chiar aşa! S-au întâmplat însă altele.

Ezita dacă să mă lase înăuntru, să-mi trântească uşa-n nas sau să strige s-o audă vecinii. N-am grăbit-o, s-a liniştit şi s-a dat de o parte să intru.

– Probabil ţi s-a urât cu viaţa, a zis. Peste vreo oră, o să vină Chelu. Când închide barul.

Chelu era dat dracului, dacă până şi eu auzisem de el. Făcea ordine în aproape jumătate din oraş, era prieten cu toţi gaborii. Nu făcuse în viaţă lui măcar o zi de pârnaie şi toată lumea se întreba cum de reuşise.

– O să plec pân-atunci, am zis.

– Şi de ce-ai venit?

Am aruncat primele vorbe care mi-au venit pe limbă, convins c-o dau gata:

– Nu puteam să nu te văd. La bar n-am prea avut noroc. Sau poate nici n-ai voie să stai de vorbă cu clienţii.

N-a spus nimic. Şi-a scos fustiţa galbenă, a aruncat-o pe canapea, m-a privit intens cu ochii ei verzi, se purta extrem de provocator, de parcă n-aş fi fost acolo, şi-a tras peste cap bustiera, nu purta sutien, n-avea nevoie. S-a răsucit în dreptul oglinzii înalte fixate pe unul dintre pereţi, admirându-şi coapsele şi picioarele dumnezeeşti. Femeia asta ştia cât valorează! Mi-a întors spatele abia acum, a deschis şifonierul, a căutat un capot de mătase cu cocori stacojii în care şi-a vârât mâinile cu încetinitorul şi s-a trântit într-un fotoliu, forfecând din picioarele-i de aur, ştiind că-mi sunt ochii lipiţi de ele. Nu mă mişcasem nicio clipă. Îmi era clar că mă întărâta, să vadă cât rezist. Îi făcea şi plăcere.

– Vezi-mă.

Nu mai văzusem un trup atât de minunat, aş fi dat orice să-l frământ, simţeam că leşin dacă nu intru-n ea în noaptea aia. Dar nu ştiu cum se face că mi-a şoptit cineva în ureche să stau cuminte, dacă vreau să am zile să mă şi bucur de ce vreau.

Am început să vorbesc. Asta ştiu să fac foarte bine. Nu-mi cere să scriu ce i-am spus, nu-mi amintesc o iotă, de parcă aş fi fost în transă. Ştiu doar că mă uitam în ochii ei şi-i spuneam cât e de minunată, ca nimeni alta, că mi se învârte capul la vederea frumuseţii ei, că eram convins că nimeni nu-i spusese că e o minune cu vorbele care chiar să spună asta. La început a protestat timid, i se părea că o trag în piept. Da’ nu-mi păsa de protestele ei şi am continuat să vorbesc. Şi pe măsură ce cuvintele mele umpleau spaţiul şi o învăluiau, părea că se zăpăceşte, se străduia să mă urmărească şi să fie tare, da-începea să se clatine ca sub o vrajă, lovitură după lovitură, zbang! Zbang!, uitase să-şi mai strângă capotul în jurul pieptului şi sânii ţâşniseră afară cu sfârcurile trezite provocator, mă prefăceam că nu bag în seamă şi continuam să mă uit în ochii ei şi să-i vorbesc. Mi se părea că nu mai făcusem asta de amar de vreme, chiar credeam că e minunată.

– Asta am vrut să-ţi spun.

Exact atunci s-a auzit scrâşnet de frâne şi cauciucuri.

– A sosit, a zis, uşor speriată. A sosit mai devreme. Pleacă repede. Dacă vrei să nu-ţi rupă picioarele. Cine eşti? Mă cheamă Laura.

N-am apucat să-i mai spun ceva, am ieşit tiptil şi m-am repezit pe scări spre ultimul etaj. Auzeam cum Chelu urcă grăbit câte două trepte deodată. Părea teribil de nerăbdător.

(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)

(sursa foto: artwork.ro)