Stelian Țurlea
O plictiseală de moarte
Oraşul a devenit locul în care te rogi să nu ţi se întâmple ceva. În cazul în care nu eşti agresat, nu cumperi serviciile nici unei prostituate, nu te deranjează consumul de droguri în public, nu îţi place să te fâţâi în discotecă şi nu joci jocuri de noroc, vei putea spune că ai văzut parte frumoasă a oraşului. Dacă însă vii cu trenul şi te dai jos în gară, te trezeşti în faţa meselor cu “alba-neagra”. Dacă mergi seara în centru, rişti să poposeşti într-un local în care “se trage pe nas”. Dacă vrei să dansezi, în discotecă se simte miros de “iarbă” şi poţi observa uşor ochii sticloşi şi ameninţători ai unor petrecăreţi. Sunt agresivi şi siguri pe ei. Nu se tem. La porţile hotelurilor te întâmpină combinatorii care îţi pot oferi tot ce vrei dacă ai suficiente resurse financiare. În cazul în care vrei să vezi cetatea veche, să urci pe munte, să admiri zona, dai peste cabanele cochete ale unor mahări. Acolo, poliţiştii şi infractorii sunt vecini de vilă. E o zonă frumoasă, dar în spatele peisajului stau poveşti cumplite de violenţă, corupţie, trafic de droguri, prostituţie şi, nu de puţine ori, crimă. E o zonă de război.
(Ziua, 6 iulie 2004)
Ce plictiseală! Am două televizoare în casă, merg non-stop, dar nu mă mai uit la vreun program de la cap la coadă de multe luni. Am patruzeci şi cinci de posturi pe fiecare, în română şi în vreo alte zece limbi. Toate programele lor au început să semene: filmele sunt cele pe care le-am văzut anii trecuţi, doar că se mută de la un canal la altul; emisiunile de divertisment seamănă între ele, o televiziune le cumpără de la alta; la talk-show-uri sunt invitaţi aceiaşi oameni, am ajuns să le ştiu ideile pe dinafară, nu-mi mai spun nimic nou, oricare ar fi subiectul, mă enervează că toţi se dau atotştiutori, n-au măcar un dram de ezitare; muzica de ultimă oră mă oboseşte, formaţiile care apar ca ciupercile şi dispar peste noapte cântă la fel, parcă acelaşi cântec, cu mici variaţii; muzică serioasă, de pe vremea mea, nu mai transmite nimeni, iar eu n-am chef să mă duc într-o sală de concert. Nici n-aş putea. Stau în fotoliu şi baleiez, de la primul la ultimul canal şi invers. Nimic nou. Rareori mă opresc la vreun documentar pe care nu l-am mai văzut. E tot ce mă mai atrage o jumătate de oră, într-o zi întreagă. Îmi cumpăr toate revistuţele cu programe tv, doar-doar o să descopăr ceva la care să mă uit, îmi fac o droaie de semne de diferite culori pe margine. Mai întotdeauna uit de semne, îmi amintesc sau dau de ele mult după ce emisiunea aşteptată s-a încheiat. Cred că telenovelele sunt noi, dar ele mă plictisesc de moarte din start, mă gândesc că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate, aşa că sar peste postul care le transmite. Mi se întâmplă la fel cu manelele. Îmi e destul că în fiecare seară se umple strada de ritmul lor, dinspre cuiburile de ţigani din apropiere. Închid degeaba ferestrele. Vara nici nu pot să le închid, mă sufocă zăpuşeala. Mă mai uit la ştiri, când pe un canal, când pe altul, la anumite ore cu sfinţenie, nu vorbesc nici la telefon, mă întrerup din orice activitate. Sunt zile în care până şi ştirile mă plictisesc.
(din romanul ”Ieşi din rând!”, Editura Fundaţiei Pro, 2005)
Sursa foto: timesnewroman.ro
