Gore și ai lui

În absența tatălui – 4

Pe noi, Gore ne urmărea cu înverşunare. Totul începuse mai demult, în primele zile ale verii, cred că era în prima zi în care băteam mingea pe maidanul de lângă mine fără să ne mai gândim la şcoală, care avea să revină peste trei luni, urlam ca descreieraţii,

dă, bă, pasa mai iute,

nu-l lăsa să treacă,

dă-i la gioale,

formasem două echipe, una din trei şi alta din patru, dar nu era o problemă, pentru că în cea din trei erau fraţii Ghionea, mai mari ca noi şi bineînţeles mai puternici, dar nici noi nu eram ruşinea lumii, îl aveam pe Sandu, singurul care făcea antrenament cu o echipă pe stadionul adevărat, eram convinşi că într-o zi o să joace fotbal ca lumea.

În înfierbântarea meciului, unul a tras un şut atât de puternic că mingea a zburat peste stradă şi s-a oprit în ruinele rămase de la bombardament, unde nu ne plăcea niciunuia să umblăm, nişte ziduri pe sfert în picioare, multe încăperi care dădeau dintr-una într-alta prin arcade în pereţi, nu prin uşi, de parcă ar fi fost un palat, din loc în loc în planşeu se căscau spre întunericul subsolului găuri lăsate de bombe, scările nu mai aveau balustrade, beciul era enorm, pe toată întinderea casei, se adunaseră în el ploile fără oprelişte pentru că nu mai exista fărâmă de acoperiş şi probabil nu se mai scurgeau nicăieri, se formase acolo o baltă de noroi, zoaie, mortăciuni care puţeau de-ţi întorceau maţele pe dos şi peste toate crescuseră în aproape zece ani buruieni cât omul, oţetari şi duzi albi, aşa am descoperit toate scârboşeniile de acolo, ademeniţi de parfumul dudelor. Acuma cineva trebuia să se ducă să caute mingea, toţi ne codeam, am tras la sorţi şi a căzut necazul pe mine, am trecut strada, am sperat degeaba ca mingea să se fi oprit în curte, am intrat în ruine, dând la o parte buruienile mari şi pânzele de păianjen, atent unde pun piciorul, să nu păţesc ca data dinainte, când alunecasem pe trepte până în buza beciului şi mă mânjisem cu o pastă maronie care puţea de mi se întorcea stomacul pe dos, când am reuşit să ies, toţi băieţii au zis să mă car să mă spăl că put prea tare şi le vine să verse,

precis ai intrat într-un căcat care stă acolo de la război, a fost de părere Fane,

n-are cum să fie de la război, am protestat eu,

are, n-are, mi-a strigat Fane, cară-te de lângă noi că ne faci să borâm,

iar acuma era cât pe ce să alunec din nou, m-am redresat la timp, tot nu vedeam mingea, am intrat în încăperile înlănţuite şi invadate de pomi şi tufe, atent la găurile din planşeu m-am lăsat pe vine, să privesc pe sub tulpini, dar nu vedeam mingea, am mai făcut câţiva paşi, mai mult de-a buşilea, mă târam în genunchi cu băgare de seamă să nu mi-i zdrelesc în vreo aşchie de cărămidă, sau să nimeresc în vreun rahat, sau să dau peste vreun şobolan mort, începusem să-l înjur pe-ăla care şutase aiurea şi dintr-odată m-am trezit în faţa unor bocanci de soldat, mari, vechi, prăfuiţi, cum văzusem prin filme, m-a apucat groaza, m-am întrebat o clipă ce să fac, nu puteam da înapoi, am ridicat privirile încet, în bocanci erau vârâte nişte picioare acoperite de pantaloni de doc murdar, cum poartă mecanicii de locomotivă, pantalonii erau legaţi la brâu cu o sfoară groasă în loc de curea, m-am liniştit, nu era soldat, care n-ar fi putut fi decât unul sovietic, doar ăştia mai stăteau în oraş la atâţia ani de la terminarea războiului şi auzisem că sunt duri şi cruzi, te spintecă doar pentru că le stai în cale, mai sus nu ştiu în ce era îmbrăcat, pentru că atunci m-a speriat cu vocea lui dogită Gore,

asta cauţi, mă întreba, şi-mi arăta mingea pe care o ţinea într-o mână.

Pe atunci nu ştiam că-l cheamă Gore, îl vedeam prima oară. Am dat din cap, revenindu-mi brusc, ridicându-mă în picioare şi dând s-o iau.

Nu cred, a spus, mingea asta e a mea,

ba nu e, am strigat eu,

ce spui, Franţ, a zis el, era cu un cap mai mare decât mine, i-ar fi fost uşor să mă dea de-a berbeleacul cu un singur pumn, dar eu ştiam bine că e mingea noastră şi nu puteam să i-o las doar că i se năzare lui, ştii tu cine locuieşte aici, m-a întrebat,

nu înţelegeam ce vrea să spună,

nimeni, i-am zis,

eu nu sunt nimeni, mă cheamă Gore şi locuiesc aici, a răspuns,

ba nu locuieşte nimeni aici, au murit toţi la război, toată strada ştie asta, nici măcar n-au avut rude, am spus eu cu hotărâre,

aşa o fi, dar acuma m-ai găsit pe mine aici, adică eu locuiesc aici şi tu ai dat buzna să iei chestia asta care mi-a tulburat somnul şi care se confiscă.

Primul lucru care mi-a venit în cap să i-l spun a fost că n-are niciun drept şi când a râs i-am zis că suntem şapte afară şi-o să-l caftim bine, şi iar a râs,

şapte, a întrebat, numai atâta, m-am speriat cumplit, a mai zis, uite că-ţi dau mingea şi fac şi pe mine de frică, dar data viitoare am să iau altceva şi aşa am să fac mereu,

n-ai niciun drept, i-am strigat eu, în timp ce întindeam mâna după minge, nici măcar nu stai pe strada noastră,

şi el a întrebat iar ceva aiuritor, în timp ce ridica mâna cu mingea cât mai sus, să n-ajung la ea, oricât aş fi sărit, cine a băgat regula asta,

toţi, am spus eu,

ia să văd care sunt ăia toţi şi a pornit înaintea mea spre stradă, mergea repede, fără să se uite în jos, de parcă nu i-ar fi fost teamă că poate să cadă în subsol sau mai făcuse exact drumul ăsta mai înainte, abia mă ţineam după el, şi când am ieşit în stradă a întrebat

a voastră e mingea

şi au strigat toţi în cor, fericiţi c-o găsisem, le-au căzut feţele când le-a spus că se confiscă, pentru că i-am stricat somnul, şi până să mă dezmeticesc să le spun ce-mi spusese şi mie, l-au şi înconjurat, nu se aştepta la o reacţie atât de rapidă din partea lor,

nu eşti de pe-aici, i-a zis unul din fraţii Ghionea, care se postase cel mai aproape de el şi se vedea că e la fel de înalt, dar mai plin de muşchi,

stau câteva străzi mai încolo, a zis Gore,

n-ai cum să ne confişti mingea şi nici în castel n-ai voie fără să te lăsăm noi, a spus al doilea frate Ghionea,

după cum vezi, am fost, fără să vă cer voie, a zis Gore,

e voie doar pentru riverani, a spus primul Ghionea,

şi ai face bine să uiţi aiureala aia cu confiscatul şi să ne spui c-a fost o glumă, a mai spus al doilea Ghionea,

dacă îţi vrei binele, a continuat primul, Gore a râs,

dă-ne mingea, a spus al doilea Ghionea, bătrânul a dat o groază de marafeţi pe ea,

fraţii îşi luau vorba din gură din ce în ce mai repede, ca în na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie, obligându-ne pe toţi să ne întoarcem privirile de la unul la altul, ameţisem de-a binelea, atunci Gore a întrebat, făcând pe naivul,

unde scrie că-i a voastră,

şi-n următoarea clipă a scăpat mingea din mână strigând de durere, Sandu, care era în spatele lui, îl înţepase cu un briceag în fund, totul se petrecuse atât de repede, că nu văzusem nimic, habar n-aveam că Sandu are un briceag şi are atâta curaj să-l şi folosească, Gore îl privea cu gura căscată, şi-a frecat cu palma turul pantalonilor, s-a uitat la ea, era mânjită de sânge, când am văzut sângele am simţit că mi se face rău, dar continuam să mă uit ca fermecat, Sandu îşi închidea briceagul şi-l vâra tacticos în buzunar,

zi mulţam că nu te-am înţepat mai adânc, a zis Sandu,

iar primul Ghionea ridicase mingea de jos,

acum ai face bine să te cari, a continuat el,

Gore n-a mai zis nimic, a dus două degete la tâmplă în semn de salut sau de împuşcătură şi-a plecat. N-a mai apărut toată vara.

La sfârşitul ei, fraţii Ghionea s-au mutat în alt cartier şi la vreo săptămână Sandu s-a zgâriat în cuiul ăla ruginit, a făcut tetanos şi-a murit şi la altă săptămână după aia a reapărut Gore, însoţit de doi tâmpiţi despre care am aflat că-i prezintă peste tot drept pajii lui şi care nu ştiu decât să se bată, nimic altceva. Jucam şi atunci fotbal, dar nu mai aveam mingea din piele a fraţilor Ghionea, ci una prăpădită de cauciuc. L-am recunoscut doar eu pe Gore, ceilalţi nici nu-i reţinuseră mutra, şi în faţa mea s-a oprit,

te bucuri că mă vezi, nu-i aşa, m-a întrebat,

dar nu i-am răspuns nimic,

ai văzut ce-a păţit ăla care s-a dat la mine, eram în ceaţă, Gore a insistat, ăla cu briceagu a mierlit-o pentru că a dat în mine, ce nu-nţelegi,

aiurea, am spus, a făcut tetanos,

dar Gore insista,

îţi spun eu, v-au tras în piept ca pe nişte mucoşi, a mierlit-o că a ridicat mâna,

ne uitam toată gaşca la el şi nu-l credea niciunul şi eu cu atât mai mult, Sandu fusese prietenul meu cel mai apropiat, îi cerusem naşului meu să-l salveze, să-l ducă la un doctor nemaipomenit pe care îl ştia el, dar mi-a spus că tetanosul e mortal şi în timp ce mă gândeam cum se chinuise bietul Sandu, Gore a mai zis că de-acum trece când vrea muşchii lui pe strada asta şi ia ce vrea muşchii lui din ce avem noi, şi dacă se împotriveşte vreunul, îl cocoşează bine pajii şi dacă tot mai are ceva de zis, îl linişteşte el, Gore, de tot,

s-a înţeles, ne-a întrebat,

cred că ne dăduserăm seama cu toţii că e nebun de-a binelea şi n-avea rost să-i răspundem altfel decât se aştepta el,

ia să văd mingea asta, i-am arătat-o, e un căcat, a zis, să vă ştergeţi cu ea la cur, nu-i de mine şi a dat un şut că era să ne spargă geamul casei cu ea, după care a plecat.

Revenea când ţi-era lumea mai dragă şi de fiecare dată vreunul dintre noi rămânea fără ceva, am pierdut o bâtă strunjită pentru ţurcă, un zmeu, un pui de căţel, un fluier, un arc cu săgeţi şi o ascuţitoare. Cu asta chiar nu pricepeam ce vrea să facă, dacă tot nu se duce la şcoală.

De cum a apărut la colţul străzii, am ştiut că n-aveam cum s-o-ntoarcem şi trebuia să-l înfruntăm, dacă fugea vreunul dintre noi, îl fugărea unul dintre paji şi-l aducea înapoi târâş şi bumbăcit bine,

eu nu mai suport să mă jecmănească, a spus Fane, cel cu filmul, hai să ne facem repede un plan să-l înfruntăm, eu pun mâna pe un pietroi şi-i sparg capul,

eu sar la gâtul unuia dintre paji, a spus Gigi,

eu alerg după ajutor s-a băgat în faţă Mugurel şi Adi o să-l ţină p-ălălalt paj,

de ce eu, am întrebat imediat, pot să mă duc eu după ajutor, stau cel mai aproape,

ba nu poţi, pentru că la tine acasă nu-i nimeni,

astăzi sunt mai mulţi, m-am împotrivit eu,

dar Mugurel a continuat, şi n-ai cum să aduci nişte bărbaţi care să-i lase laţi p-ăştia,

ştiţi ce nu-mi place, a intervenit Fane gânditor, îi sparg capul şi-i ţinem pe paji, dar tot nu rezolvăm nimic, or să ne atace din nou altădată, trebuie să facem ceva să-i învăţăm minte,

dar l-am întrerupt, dacă vrem să câştigăm bătălia trebuie să începem odată şi-odată,

şi cum vrei să te lupţi, m-a înfruntat Gigi, nu vă văd pe tine şi pipernicitul de frate-tu bătându-vă cu adevărat,

atunci mi-am dat seama că n-o să facem niciunul nimic, am fi ieşit jumuliţi, i-am zis fratelui meu mai mic să stea aproape şi mai că-mi dăduseră lacrimile de necaz,

o să rămânem nişte căcăcioşi şi-o să-i dăm tot ce vrea, am zis, dar n-am apucat să spun mai multe, pentru că cei trei ajunseseră lângă noi.

Gore ne-a întrebat care-i treaba şi pajii s-au hlizit, întrebând la fel,

povesteam, i-am spus,

aha, despre ce, a întrebat Gore,

un film, i-a zis Fane,

care film, a întrebat Gore,

Fane i-a spus,

bă, a strigat Gore, tu faci mişto de mine, ală nu-i film, e un căcat sovietic,

asta le şi spuneam, a zis Fane, am fost cu ai mei,

a, a zis Gore, dac-ai fost cu bătrânii se schimbă treaba, ăştia înghit toate căcaturile, dar vă spun io, ăla nu-i film,

sunt şi filme d-astea, nu mi-am ţinut gura,

şi Gore s-a uitat lung la mine,

ascultă, băiatu, dacă-ţi spun că e un căcat e un căcat, nu-mi umbla tu cu fofârlica, filmu ori e film, ori nu e, ai noroc că n-am chef azi să bat pe nimeni, altfel ai vedea tu diferenţa,

i-o arătăm noi, s-a băgat în vorbă unul dintre paji,

Gore s-a-ntors spre el, las-o moartă, ţi-am zis eu să deschizi pliscul, şi p-ormă s-a-ntors către mine,

ce face tac-tu, a-ntrebat,

nu ştiam ce să spun, eram mirat de unde ştia el de tata,

te dai secretos, a zis,

dar pe bune nu ştiam să-i spun, nimeni nu-mi zisese şi mie ce face,

îţi spun io, a continuat, o să-i dea vreo doişpe ani şi-o să stea la pârnaie cât n-a stat şi nici n-o să stea bătrânu meu toată viaţa lui,

am tăcut, nu-mi dădeam seama dacă vrea să-i şi zic ceva şi nici n-aveam ce să-i zic, degeaba s-a înfuriat dintr-odată, împungându-mă cu degetul arătător în piept,

nu răspunzi şi te dai secretos, asta e, te dai mare, parcă noi n-am şti, şi ce te-ai îmbrăcat aşa fistichiu, te duci la vreo paranghelie, tot nu i-am răspuns, meriţi să plăteşti că te dai secretos, scoate cravata asta,

am protestat pe loc, mi-a făcut-o mama, e prima zi când o port,

şi la mine o să fie prima zi, a spus,

nu ţi-o dau, am strigat, uimit şi eu de îndrăzneala mea,

toată gaşca ştia că e imposibil să nu obţină Gore ceva, dacă-şi pune-n cap,

ce spui, Franz, a zis în zeflemea, poate vrei să-l crestez pe frac-tu,

să nu îndrăzneşti, am strigat,

dar deja unul dintre paji era în spatele fratelui meu mai mic şi-i sucise o mână la spate şi cred că numai spaima uriaşă îl oprea să strige şi să izbucnească în plâns, dar avea deja lacrimile în ochi, aşa că am desfăcut cravata de la gât, de fapt mi-am scos-o peste cap, odată făcut nodul nu se mai desfăcea, şi i-am dat-o, a pipăit-o multe clipe,

e mişto, bă, e chiar din piele, a încercat să şi-o tragă şi el peste cap, dar capul lui era mai mare, nu degeaba ne întrecea pe toţi în ani şi în înălţime, să vezi ce te belesc dacă nu-mi încape, a moşmondit o vreme la nod, ba încercând să-l desfacă, ba strângându-l, până a reuşit să lărgească şi să potrivească laţul, şi-a tras cravata pe cap, cu asta dau gata nişte gagici, a zis, dă-i drumu lu Pişpirică, i-a spus pajului care încă îl strângea pe frate-miu, nu vezi că s-a căcat pe el de frică,

şi atunci ne-a strigat mama,

valea, vă cheamă, a zis Gore,

şi în timp ce intram în curte, fratele meu mai mic îşi ştergea coada ochilor cu pumnii, să ştii că n-aş fi plâns pentru nimic în lume, a spus.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)