Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 16
În mai toate drumurile mele nu eram singur, lângă mine era Ovidiu, cel cu povestea locului şi şuviţe de păr decolorate de soare. Era o celebritate sau aşa credeam, îl ştia toată lumea, se trezise demult înşirând o poveste, pe care o pusese pe hârtie, într-una din zilele lui bune tată-său o dusese la o editură, o publicaseră şi succesul năvălise peste el: sesiuni de autografe, turnee prin şcoli, interviuri televizate. Glorie prematură, care nu-l răpusese încă. Nu cred că cineva dintre cei veniţi în vatra satului îi citise cartea, dar nici nu era nevoie pentru ca gloria să se răspândească şi să se menţină, oamenii iau de bune ce le spun cei pe care-i socotesc mai cu minte şi se-ntreabă rar dacă nu cumva sunt păcăliţi.
Dar spre cinstea lui, Ovidiu nu se umfla în pene, nu era înfumurat, nu se credea buricul pământului şi nici măcar nu vorbea despre succesele sale, le-am aflat de la alţii. Dacă era întrebat, dădea din mână a lehamite. De asta îmi plăcea să mergem împreună de colo-colo.
Şi pe deasupra, nu m-a întrebat niciodată ce căutasem lângă gardul de sârmă ghimpată care înconjura scara spre ponton. Poate nici nu înţelesese de ce eram acolo şi toate nu fuseseră decât în închipuirea mea.
Avea un tată care obişnuia să se facă muci tot la două, trei seri. Nimeni n-avea băutură în colonie, dar nici nu era chiar interzisă, aşa că el venise cu rulota şi-şi adusese provizii pe care le dosise bine, să nu le găsească nimeni şi când scotea câte-o sticlă babană de Jack Daniels, nu se lăsa până nu sorbea şi ultima picătură. Nimeni n-ar fi zis nimic dacă ar fi băut în cortul lui sau n-ar fi fost gură spurcată după aia, dar îi plăcea să bea doar în lume şi să-şi umple nevasta de măscări, n-o scotea din vacă proastă, pe fiu îl făcea neisprăvit, îl acuza că se dă buricu pământului cu cartea lui neterminată şi-i înjura pe toţi din jur. La urmă dădea cu pumnul, dacă-i zicea unul ceva se enerva şi-l apuca de guler, izbindu-l de ce nimerea, îi chema pe toţi la bătaie. Dar nu dura mult, îl potoleau doi, trei mai vânoşi, îl târau spre cortul lui unde cădea lat, însă mai înainte îl vedeai cum se îndoaie pe neaşteptate din mâinile ălorlalţi şi-şi varsă maţele. Femeia lui făcea feţe-feţe, recunoscătoare, dar nu reuşea să dea de sursa sticlelor. A doua zi omul era liniştit şi pâinea lui Dumnezeu şi se jura că nu s-a făcut de râs în viaţa lui.
N-am vorbit niciodată despre astea cu Ovidiu, era un subiect tabu.
Acum, când mă gândesc la toate câte mi-a spus, îmi dau seama că şi unul, şi altul eram ahtiaţi după născocirile celuilalt, doar că eu mă gândeam că le pregăteşte pentru vreo nouă carte şi mi le spunea să-mi vadă reacţia, nu mi-a trecut prin cap să-l întreb şi ce crede despre poveştile mele.
Cel mai mult îmi plăcea să ne întindem pe un tăpşan pe care crescuseră deja ierburile, cam la marginea aşezării, cu mâinile împreunate sub cap şi să privim cerul fără nori, cu nuanţe diferite de albastru. Ne trăgeam şepcile până în dreptul sprâncenelor, să nu ne orbească lumina şi să nu ne ardă soarele şi rămâneam aşa cu orele. Nu ne duceam zilnic acolo, doar când ajungeam întâmplător prin apropiere. Sau poate ne duceau paşii fără să ne dăm seama. Ştiam că, odată ajunşi acolo, începea o zi magică.
Mă întrebase, prima oară:
– Vrei să ştii ce-au făcut oamenii ăştia mai înainte? De ce sunt blestemaţi?
Nu-mi venea să cred sau nu-mi venea să cred că o să aflu de la el, dacă nimeni nu voia să vorbească, dar îl rugam să-i dea drumul. Şi cât priveam amândoi nuanţele de albastru, reieşea că-mi spune istoria oamenilor locului, numai pe frânturi, părea că uită amănunte şi întâmplări, altădată revine şi adaugă şi niciodată în ce spunea nu se repeta ce mai spusese, chiar dacă mi se părea că recunosc fapte şi oameni. Cumva construia totul atunci?
– Şi cum era? îl întrebam când ajungeam după o vreme pe tăpşan.
N-aştepta să-l invit a doua oară. Mă gândeam că are stofă de povestitor, cum eu n-o să am niciodată.
Dar nu mi-a spus vreodată ce se petrecuse în vatra satului, înainte să se nască el şi înainte ca oamenii să fie strămutaţi. Poate nici nu ştia. Vorbea despre altă lume şi alte lumi, doar dacă voiam eu să accept oamenii erau aceiaşi şi într-o parte şi în alta, de parcă plecaseră de aici să ajungă acolo, în povestea lui. Era limpede o poveste, dar se potrivea cu ce s-ar fi putut întâmpla şi era plăcută şi-mi plăcea să-l ascult povestind.
Mulţi sunt profesori, zicea, inventatori de tot felul, arhitecţi, medici care nu şi-au pierdut speranţa că vor afla secretul care trebuie îndreptat. În timpul zilei toţi par din alte vremuri, pentru că încearcă să se transpună în pielea strămoşilor şi joacă rolurile bătrânilor, atât cât îi ştiau şi aflaseră din cronici. Seara se transformă. De asta cortul cantinei, grupurile sanitare, duşurile, totul e nou, deşeurile sunt reciclate pe loc, energia electrică necesară e dată de baterii solare nu mai mari decât un ghiozdan, la primărie există computere şi sisteme de protecţie.
– Asta nu-i poveste, le ştiu pe toate! am strigat.
– Vrei atunci povestea cu compania care experimenta un medicament minune şi pentru asta oamenii se retrăgeau într-o vale departe de ochii lumii, să nu iasă nimic la suprafaţă, până ajung la un rezultat şi fac asta an după an?
– Nici asta.
– Atunci o spun pe ultima.
Toate de petreceau într-un sat ridicat sub munte, pe un platou la marginea unei păduri dese, cu copaci de esenţe rare, un peisaj de rai.
– Unde? întrebam.
– Lasă asta!
Şi o lua de la capăt.
Erau oameni bogaţi, avansaţi tehnologic, aveau independenţă energetică, n-avea rost să-mi spună cum o obţinuseră, exista un heliodrom al comunităţii, fiecare avea acces la elicoptere, dacă voia să plece, oriunde. Părea un sat de vacanţă foarte exclusivist. Bogătanii lumii aşteptau ani la rând să-şi petreacă o lună acolo. Erau preluaţi cu elicopterul de la baza muntelui şi trăiau o experienţă ce le depăşea orice aşteptări, aşa că faima locului sporise fără măsură. Mulţi spuneau că ar renunţa şi la un zbor în cosmos, doar să stea o săptămână acolo. Nimeni nu se putea muta definitiv, comunitatea era închisă, nu putea spori decât în mod natural, prin copiii care se năşteau. Hotărâseră că era singura cale să păstreze echilibrul şi să nu epuizeze resursele despre care nu voiau să vorbească nimănui şi care se aflau în pădure. Doar se ştia că sunt fabuloase.
Dar conducătorii comunităţii au avut la un moment dat ideea să taie o parte din pădure. Din lăcomie. Să-şi sporească bogăţia care oricum era uriaşă. Au făcut un referendum. Cei mai mulţi n-au fost de acord. Au izbucnit certurile, se suspectau din orice, atmosfera s-a tensionat, nu mai venea nimeni în vacanţă, pentru că nu mai zâmbea nimeni. Până la urmă conducătorii comunităţii îşi impun dorinţa şi taie o bună parte din pădure. Peste un an, versantul s-a prăbuşit peste sat, au dispărut aproape toţi.
Puţinii rămaşi s-au alăturat celor care vin an de an în vatra inundată de apele lacului artificial şi se străduie să înţeleagă.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
