Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 24
Mi-am găsit un loc cât mai aproape de scară, cât mai aproape de culoarul spre culise. Ăi din jur s-au uitat o vreme cam surprinşi la mine, parcă mă cunoşteau, dar nu se făcea să mă întrebe de la obraz cine sunt. Iaca, unu’ ca mata! le puteam răspunde şi-i puneam în încurcătură. Dar poate toate erau o părere. Înainte să plec, mă căznisem două ceasuri să-mi cănesc părul şi mi se năzărise că-ntoarce lumea capul să vadă cum îmi stă.
Mâncam seminţe şi făceam pe distratul, da-mi bătea inima să-mi sară din piept. Îl sunasem de vreo enşpe ori pe Gore înainte să-mi iau locul, să-l întreb dacă e-n regulă. La ultimul telefon, numai că nu i-a sărit ţandăra. Frate-frate, da’ nici aşa, să-l călăresc la fiecare minut!
Tartorul ăl Bătrân era exact în rândul din spatele meu, cum prezisese Gore că va fi. Se prefăcea şi el că se uită cum ţopăie majoretele, ce-i frumos îi place bărbatului la orice vârstă!
Am stat ce-am stat, m-am uitat la ceas, am zis cât de tare puteam, să m-audă toţi din jur, că mă duc să-l încurajez pe Gore şi-am pornit spre culise. Tartorul, în urma mea. Lăsase o distanţă, să nu-mi sară în ochi că se ţine de mine. ăsta a fost norocul.
În culise era lume cam multă, l-am găsit cu greu pe Gore, care mi-a pus halatul pe umeri, zicându-mi să-l îmbrac cât mai repede şi m-a împins pe o uşă care se deschidea într-un culoar luminat ca ziua. La capătul lui, ieşeam toţi luptătorii pe podiumul din sală, unul în spatele altuia, la distanţă de câţiva metri, eu ultimul, eram cel mai valoros.
Când am dat cu ochii de reflectoarele de toate culorile care se bâţâiau pe mine, mai să mă-mpiedic în anteriu. Sala amuţise. M-am redresat repede, am făcut un semn larg cu mână, chipurile a fost un joc, să dau emoţii neamului, cum o să se-mpiedice Gore celebrul! Sala a-nţeles salutul şi a-nceput delirul.
Aplauze, chiote, urtele, blitzuri, muzică asurzitoare, eu păşind rar, cum îi văzusem pe cei dinainte că fac, legănându-mă în dreapta şi-n stânga şi-n toate părţile, salutând mulţimea când cu dreapta, când cu stânga, făcând jocuri de picioare cum văzusem la televizor. Ce mai, era un spectacol, organizatorii plângeau de fericire că acceptaseră ideea prezentării de formă. Ne puteam întoarce în culise, să ne pregătim de lupte. Cât mai încet, în urletele mulţimii deasă ca peria. Eu, ultimul.
Înainte să dispar în culise, am mai dat doi paşi înapoi, am salutat spectatorii cu ambele braţe, m-am aplecat de la brâu în faţa lor, adică făceam o reverenţă oraşului, delirul a atins culmea.
P-ormă mi-au spus alţii că treaba asta de la sfârşit le-a smuls lacrimi celor care se uitau la televizor: eu plecându-mă în faţa mulţimii, eu cu chipul transfigurat dându-le de înţeles că tot ce fac e pentru ei!
A durat totul două’jde minute.
M-am întors pe urmă în culise, i-am dat halatul lui Gore, care mă aştepta calm, n-am îndrăznit să-l întreb nimic, am urcat la rândul meu, m-am aşezat pe locul meu şi-am aşteptat să-nceapă luptele.
Tartorul ăl Mare n-a apărut şi nici gorilele care erau la dreapta şi la stânga lui.
A fost o luptă, habar n-am cine a câştigat, îmi era gândul în altă parte. A fost o altă luptă, mă uitam şi nu-nţelegeam. Pe urmă a ieşit Gore să lupte şi mi-a fost inima cât un purice. În prima repriză, adversarul a năvălit peste el şi l-a sufocat, dacă nu suna gongul îl dădea cu picioarele-n sus. Sala nu înţelegea nimic, ăsta-i Gore ăla de-a luptat prin străinătăţuri? Dădurăm o căciulă pe bani să vedem cum îl face să-i dea borşul un necunoscut? În a doua repriză, aceeaşi poveste, Gore parc-avea plumb în braţe, abia se mişca, nici măcar jocul lui celebru de picioare nu se mai vedea. Intrasem la idei. În a treia repriză, Gore şi-a revenit brusc, l-a făcut praf pe adversar, a fost mereu peste el, l-a aruncat de vreo trei ori la podea. A încheiat totul înainte să se sfârşească cele trei minute.
N-am mai auzit urlete şi chiote de mulţumire ca atunci. Asta fusese, dom’le, ziceau toţi, mare artist Gore ăsta, ne perpeleşte cât trebuie, ne face să ne tresară inimile, şi p-ormă dă-i şi dă-i, să vedem noi cine-i maestrul!
Nu l-am mai găsit pe Gore în seara aceea. Organizatorii făceau masă mare, cu toate oficialităţile oraşului, nu se cădea să lipsească.
Până să-mi spună el, a doua zi, ce-a fost, cum a fost, am aflat că Tartorul ăl Bătrân s-a prăpădit. Îi venise cineva de hac la meciul local kombat. Nimeni nu ştia cine.
Dar mulţi bănuiau. Aici nu putea fi decât mâna lui Greuceanu. Prea i-a mătrăşit el pe toţi gangsterii, prea i-a fugărit până au spus şi ce-au supt fiecare de la mă-sa. Prea se grozăvise bătrânul că-i smulge inima şi uite c-a păţit-o el! Şiruri de oameni mai mult sau mai puţin vinovaţi de una sau de alta erau răzbunaţi! Greuceanu să trăiască, el ne-a adus liniştea!
(fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
Foto autor: Cristina Ţurlea
