Fugind în ploaie

Martorul – 14

Când mi-am revenit, atârnam lângă fierul tăbliei de care fusesem legat cu o funie murdară. Plângeam. Sau cred că plângeam pentru că simţeam o umezeală sărată prelingându-mi-se pe buze. Cel cu umeri laţi tăia cu un briceag ascuţit funia cu care fusesem legat.

„Ce dracu ţi s-a întâmplat, bă, aschimodie? Întâi ai o criză că trebuie să te legăm şi pe urmă leşini aici de ne sperii?”

Nu puteam să-i răspund. Nu ştiu ce se petrece în jurul meu. Capul îmi vâjâie. Înţeleg că a trecut peste mine unul din valurile acelea înspăimântătoare de durere care mă fac să vreau să mor. Nu sunt sigur de nimic din jur. Îmi trebuie un timp să-mi amintesc ce-a fost înainte, dar nu sunt sigur că s-au petrecut cum mi le amintesc. Ceva răsună sub fruntea mea şi orice efort de a-mi aminti se prelinge cu o înfiorare de durere în tot trupul. Îmi întind braţele care mă dor, mi le frec cu palmele. M-au legat pentru că, într-adevăr, am avut o criză sau din altă pricină? Prin degete îmi aleargă furnicături neplăcute. Înseamnă că am stat mult timp legat. Mă doare umărul. Mă ghemuiesc lângă tăblia patului şi ridic fruntea să privesc în jur.

Flăcăruia lămpii pâlpâie foarte firavă, abia se mai zăreşte o geană de lumină. Încăperea e aproape toată în întuneric şi ochii mi se obişnuiesc cu greu. Casetofonul continuă să cânte. Cel cu umeri foarte laţi s-a îndepărtat de mine şi stă acum în dreptul unei ferestre, privind în întunericul de afară. Continuă să plouă. Fulgeră. Îmi întorc iar privirea în încăpere. Pe pat stă lungit pe burtă, cu un braţ atârnându-i până la duşumea, fălcosul. Nu ştiu dacă doarme sau nu. Peste el se mişcă o umbră mare şi, mergând în lungul ei, îl văd pe bărbatul deşirat în dreptul tabloului cu bătrânii uitându-se fix şi speriaţi. Se leagănă înainte şi înapoi. Priveşte tabloul sau dansează singur? Muzica e liniştită, cum era cântul de la apus de soare, al fetei brunete. O caut cu privirea. Stă lângă maldărul de pături, lipită cu spatele de perete, ghemuită, strângându-şi cu braţele subţiri genunchii dezgoliţi, cu capul culcat pe braţe, cu părul lung şi negru revărsat tot, acoperindu-i picioarele. Tremură.

Îmi amintesc brusc tot ce a fost înainte de durere. Îmi rotesc privirea, neliniştit, spre ceilalţi. Par indiferenţi, aşteptând să înceteze furtuna. Nu sunt singur de ce îmi amintesc. Nici acum, când spun toate astea ca să scap, să mă liniştesc, să înţeleg şi eu mai bine, nu sunt sigur. Îmi amintesc tot ce s-a petrecut, dar nu sunt sigur că a fost aşa, sau s-a iscat din durerea aceea oribilă.

Am urmărit-o un timp cum stă ghemuită. Nu tremura. Suspina. Sau poate şi una şi alta. Mi s-a făcut milă. Nu eram sigur de ce i se întâmplase, dar mi s-a făcut milă. M-am ridicat. Voiam să mă duc lângă ea. Nu-i puteam vorbi. Dar voiam să stau lângă ea. Aş fi vrut s-o mângâi cum o mângâiam pe femeia pe care o credeam maică-mea, atunci când era obosită şi bolnavă. Ştiam că n-o să am curajul. Dar voiam s-o privesc de aproape. Dacă se uita la mine, aş fi vrut să ştie că nu-i vreau răul. Eram surprins de ce-mi trece prin cap. De obicei sunt rău şi indiferent. Vreau să fiu rău şi indiferent.

M-am apropiat şi m-am ghemuit lângă pătură, privind-o. Nemişcat. Mult timp. Suspina într-adevăr şi tremura. Mi-a simţit în cele din urmă prezenţa. A ridicat încet capul de pe braţele încrucişate peste genunchii strânşi la piept, s-a uitat la mine cu ochi plânşi, s-a încordat lipindu-se cu spatele de perete, cu teamă. Avea o privire de câine fugărit. Cunosc privirea asta, am văzut-o la animalele pe care le-am chinuit când eram foarte singur. Părul lung îi cădea în şuviţe încâlcite pe umeri. Rochia îi era mototolită, neîncheiată la câţiva nasturi care lipseau. Îmi urmărea privirea. Când m-am uitat la braţele ei încrucişate peste genunchii dezgoliţi, am simţit cum se încordează şi tresare. Aş fi vrut să-i spun să nu se teamă. Nu ştiam cum. În timp ce mă uitam la ochii ei sclipitori, am întins mâna s-o liniştesc. Spaima din privire i s-a amestecat cu repulsie, din nou. Dar n-am avut timp să mă înfurii, pentru că a sărit brusc în picioare, foarte agilă, tot lipită de perete. Uimit, m-am ridicat şi eu, dându-mă un pas înapoi. A ţâşnit de-a dreptul pe lângă mine spre uşă. A deschis-o, fugind în ploaia de afară.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: boston.com)