Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 3
Atunci m-am născut eu. Şi Gore, că eram de-o seamă. Dar Gore a fost orfan de la naştere, mamă-sa a murit aducându-l pe lume, l-a crescut tată-su cum s-a priceput.
Nu l-au iertat niciodată, nu ştiu dacă ăia de la-nceput sau alţii, care preluau cazul. Acuma, că eram mari, începeam să înţelegem mai bine.
Noi, copiii, tot auzeam întâmplările astea de la unul şi de la altul, le povesteau cu mândrie, ni se păreau mai vii decât poveştile cu zmei, un fel de istorie din care ne născusem şi la care trebuia să participăm cum-necum. Nimic nu era mai frumos! Eram urmaşii unei lumi fabuloase şi-ai unor eroi de film.
Ne petreceam toată ziua pe stradă, pe maidanul pe care crescuseră duzi printre ruinele unor case bombardate la război, unde-şi aveau cuiburile şobolanii pe care-i tot împuşca pe vremuri moşul din curtea mea. Gore n-avea frică, se vâra peste tot, degeaba-i strigam c-o să se dărâme vreun zid peste el. Ce-mi plăcea cel mai mult era că nu se temea nici de băieţii de pe străzile alelalte, mai mari şi mai puşi pe bătaie, a cotonogit odată pe unul şi după aia ne-au lăsat în pace. Gore era şeful. Zicea că o să se facă luptător, dar în chestia asta nu prea-l credeam, toţi voiam să ne facem luptători şi recunoşteam în adâncul sufletului că nu-i meserie pentru noi.
Prin şcoală am trecut ca raţa prin apă. Mai important era să ne apărăm teritoriul, cum făcuseră şi părinţii noştri. Aşa am prins gust de hoţii şi vardiştii.
Îmi târşâiam picioarele pe asfaltul încă fierbinte, deşi se făcuse demult noapte, şi alături de mine făcea la fel şi Gore, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele largi ale pantalonilor. Nu ştiu la ce se gândea, pot să-mi închipui. Abia îl înmormântase pe tată-su, acasă probabil îl aşteptau cei care voiau să pună mâna pe atelier, nu ştiu cum de prinseseră gust de asta, trebuia să hotărască ce face mai departe, era la o răscruce. Nu se cădea să-l pisez cu întrebări, avea să vorbească el când va simţi nevoia. Deocamdată băteam străzile de câteva ceasuri bune.
Şi deodată mi-a zis:
— Hai acasă!
Ne-am întors. Probabil nu era atât de târziu pe cât credeam, sau arşiţa îi scosese pe oameni din case, era pe toată strada lumină, iar la porţi erau băieţii şi fetele cu care obişnuiam să ne ascundem pe maidan ori mai departe, la marginea oraşului, pe câmpul din apropierea rafinăriei. Simţeam că ceva se întâmplase şi nu era numai că murise tatăl lui Gore. Pe măsură ce înaintam, băieţii de-o seamă cu noi ni s-au alăturat.
Când am ajuns la atelierul mecanic, am văzut şi acolo lumină, deşi îl lăsasem încuiat şi n-avea cine să-l deschidă. Vreo trei zdrahoni şedeau înfipţi bine-n scaune, cu picioarele trântite pe masă şi cu sticle de bere în mână. Îşi lăsaseră maşina pe stradă, cu uşile larg deschise şi muzica dată la maximum. Puţin le păsa că poate mai dorm oamenii.
— Bine-ai venit, Gore, zise unul când ne-a văzut apropiindu-ne de curte. Să ne laşi şi rândul ălălalt de chei.
Gore n-a scos o vorbă, a intrat în curte şi noi după el. Zdrahonul a continuat:
— Poţi rămâne-n casă, dar atelierul e-a lu’ mandea. Mi l-a lăsat tac-tu şi-am zis să vin chiar de azi, să lămurim lucrurile.
Aştepta un răspuns, nu l-a primit, a râgâit scurt şi-a mai tras o duşcă din sticlă.
Ne uitam la Gore, dacă el nu făcea nimic, nu era să ne băgăm noi în necaz. Dar Gore a dispărut în casă, zdrahonul râdea, convins că plecase după rândul de chei. Când a apărut din nou, ţinea în mână ditamai cheia franceză, nu ştiu dacă era chiar cea cu care-i alungase tată-su, cu ani în urmă, pe ăia-n haine de piele. N-a mai râs niciunul dintre nepoftiţi. S-au ridicat cu greu în picioare şi-au dat să iasă din atelier. Gore n-a scos decât o vorbă, singura din toată seara:
— Căraţi-vă!
Zdrahonii nu erau prea încântaţi, dar nici nu le venea să creadă, nişte puşti necopţi se puneau cu ei?! Au ieşit şi ei în curte, gata să ne pună cu botul pe labe cât mai repede.
Prima care a sărit la bătaie, când nici nu te aşteptai, a fost o fată care ne tot împuia capul c-o s-ajungă actriţă de cabaret. Noi nici măcar nu ştiam ce-i ăla cabaret. S-a mutat curând după aia din oraş şi n-am mai auzit de ea, şi-o fi schimbat numele. Fana o chema. S-a repezit la unul dintre zdrahoni şi i-a ars un vârf de pantof între picioare cu atâta forţă că şi azi, când îmi amintesc, mă îndoi şi mă cutremur. Bărbatul a urlat scurt şi-a căzut leşinat.
Rămăseseră doi. Noi eram şase. Gore s-a îndreptat spre cel care aştepta cheile, noi am apucat ce-am găsit prin curte, scânduri, ciomege, ţevi scurte şi i-am înconjurat. A fost o bătaie dură, cu capete sparte, cu sânge. Îmi închipuiam că aşa mai fusese cu ani în urmă, pe aceeaşi stradă, când urma să închidă ăia prăvăliile. Eram furioşi şi noi, cum fuseseră taţii noştri. N-a durat mult. Fata care dăduse prima a fost şi cea care a pus capăt luptei:
— Asta a fost o lecţie. Dacă mai veniţi, o să fie ultima lecţie. Luaţi-vă mortu’ d-aicea şi valea!
Au tulit-o cu Dacia lăsată-n stradă.
Am rămas multă vreme în curtea atelierului, sub un nuc. Care fuma, care sorbea din berile rămase de la zdrahoni, care îşi oblojea rănile şi privea stelele. Ne simţeam mândri. Fusese prima noastră victorie importantă, pân-atunci ne mai bătusem cu găştile altor străzi, nimic palpitant, o joacă, da’ acum ne tremuraseră inimile. Norocul nostru că nu scoseseră cuţitele. Niciodată nu fusesem atât de uniţi şi nu simţisem cât de puternici puteam fi. Nu ne era teamă c-or să se întoarcă şi ştiam că nimeni n-o să-i poată lua atelierul lui Gore. Eram atât de mândri, că nu putea să doarmă niciunul, oricât de târziu se făcuse. Dar tot ne-am risipit pân’ la urmă.
Îl trimisesem pe frate-miu acasă şi mă pregăteam să plec şi eu, când Gore mi-a făcut un semn să merg cu el. M-a dus în fundul curţii, lângă zarzării bătrâni care separau curţile noastre. Începea să se crape de ziuă, stelele erau foarte departe pe cer. Nici o adiere, nici o şoaptă, nici măcar gâzele nu mişcau.
Gore a scos un briceag din buzunar.
— O să fim fraţi de cruce, a zis.
Şi-a crestat braţul, mi-a făcut şi mie la fel şi ne-am sorbit picăturile de sânge.
Aveam amândoi lacrimi în ochi.
La scurt timp după noaptea aceea, au intrat cu buldozerele în mahala şi au ras trei străzi, să construiască blocuri. Ne-am risipit. Părinţii mei şi-au cumpărat o chichineaţă de două camere în partea ailaltă a oraşului, am terminat şcoala, am intrat în poliţie şi frate-miu s-a dus la Bucureşti să facă facultatea şi să ajungă ziarist. Fana a dispărut, habar n-am dacă a ajuns cântăreaţă de cabaret. Unul dintre băieţii care puseseră mâna pe par s-a făcut mecanic de locomotivă, altul – şofer de taxi, al treilea e constructor şi aud c-a intrat în politică. Nu i-am mai văzut după decembrie ’89. Singurul celebru e Gore, a boxat, a câştigat, a fost adulat, s-a plictisit, s-a apucat de lupte. Acum îl văd la televizor la fel şi fel de gale local kombat „Dă-i bătaie!”, „Arde Oraşul!”, „Fierbe lumea!”, „Gala secolului”. Sunt mândru şi-mi vine să strig:
— E fratele meu de cruce!
Dar mai bine tac, bucuria asta să-mi rămână numai mie.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)